O tânără care se mărturiseşte la mine a fost însoţită de un tânăr necredincios până la Prislop, că era şi el curios ce e pe acolo. Şi fata s-a întâlnit cu nişte colegi, au cumpărat cărţi despre Părintele, le-au împărţit între ei, s-au închinat aceia la mormânt şi s-au rugat.
Şi după asta, i-a spus fata prietenului cu care venise: „Hai să te închini şi tu!”. La care tânărul a răspuns nervos că el nu e nebun să se închine la cruci şi la morminte. Şi au plecat cu maşina. Au mers vreo trei ore şi jumătate şi cum s-au învârtit, cum au făcut, că tot în curtea mănăstirii au ajuns. Apoi fata, având şi ea carnet de şofer, a luat volanul. S-au mai învârtit încă o oră şi jumătate şi tot în curtea mănăstirii au ajuns.
Atunci băiatul acela s-a dat jos din maşină, s-a dus, s-a închinat şi după aceea au mers ca vântul până la Bucureşti. E întâmplare de anul acesta, m-a sunat fata aproape de miezul nopţii, ca să-mi spună ce au păţit.
Fragment dintr-un interviu cu Părintele Pantelimon Munteanu (ucenic al Părintelui Arsenie Boca), din 14 august 2012,
publicat în cartea Părintele Arsenie Boca, Taina Căsătoriei – Sfânta însoţire întru purtarea crucii şi vederea luminii de pe Tabor, Ed. Cristimpuri, 2012
***
Doamne, iartă-mă! ‒ de ce e atât de importantă pocăința?
A te pocăi înseamnă a-ţi cunoaşte păcatele tale, a le spăla în lacrimile părerii de rău şi a lua hotărâre pentru o viaţă nouă.
„Pocăiţi-vă” este cuvântul ce începe propovăduirea Domnului şi, prin acest cuvânt, Domnul cere nu numai ispăşirea nedreptăţilor făcute faţă de semenii noştri, ci şi o schimbare din temelie a vieţii noastre, o înnoire a duhului nostru. „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1, 15) este glasul dumnezeiesc ce răsună peste veacuri, chemând la mântuire sufletele noastre. Fără pocăinţă adevărată, cuvântul sfânt nu rodeşte în sufletele noastre.
De ce oare se trâmbiţează aşa mult această poruncă aspră a pocăinţei? Şi care este folosul pocăinţei? Ne îndeamnă cuvântul sfânt la pocăinţă, fiindcă ea este doctoria ce vindecă rănile sufletului şi numai prin ea ne facem vrednici de darul lui Dumnezeu. A te pocăi înseamnă a-ţi cunoaşte păcatele tale, a le spăla în lacrimile părerii de rău şi a lua hotărâre pentru o viaţă nouă. E lupta de o viaţă întreagă, dusă împotriva morţii şi a păcatului şi pentru viaţa adevărată. Cu viaţa adevărată, duhovnicească, nu poţi zice niciodată că eşti gata, căci aceasta ar însemna mare cădere. De aceea nu putem sta pe loc, odihnindu-ne pe aşternutul slavei deşarte, ci totdeauna să tindem mai sus. Sfinţii s-au nevoit neîncetat întru păzirea poruncilor dumnezeieşti şi totuşi nu s-au socotit vrednici de darul lui Dumnezeu. Sfântul Sisoe ne dă o minunată pildă. Fiind întrebat pe patul morţii de ucenicii săi ce dorinţă are, a răspuns: „Cer de la Dumnezeu să-mi dea vreme de pocăinţă”. Căci „mai de folos este omului să-şi vadă păcatele sale şi să se pocăiască, decât să vadă îngeri”, a spus alt părinte.
Dumnezeu ne trimite darul Său întru cunoştinţa voii sfinte. Noi avem datoria să primim mâna ocrotitoare a Tatălui Ceresc şi să ne ţinem de ea, luptându-ne cu valul păcatului ce ameninţă viaţa noastră. Zice poetul: „Sunt candelă sub bolţile divine/ În haos spânzur, dar atârn de Tine”.
(Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovniceasca cu lumea, trupul şi diavolul)
Sursa: Doxologia.ro.
