‒ Părinte Paisie, mulţi se neliniştesc. Ce va fi cu problema aceasta, ce va fi cu cealaltă.
‒ Ascultă! Acum Dumnezeu chiar dacă ar vrea să ne lase, nu poate.
‒ La ce vă referiţi?
‒ Iată, atunci când părinţii aduc un copil pe lume, cu cât se nevoiesc să-l crească, cu atât îl iubesc mai mult şi îi doare pentru el. Tot astfel şi Dumnezeu, ne-a adus în lume, S-a nevoit într-un fel, ne-a crescut şi S-a ostenit să ne facă ceea ce suntem. Acum chiar dacă ar să vrea să ne lase, nu poate ‒ pentru că Îl doare pentru noi. Numai noi să avem puţină mărime de suflet. Dacă avem puţină mărime de suflet, nu vom pierde Raiul.
‒ Părinte, aţi spus că Bunul Dumnezeu nu ne va lăsa…
‒ Da, Dumnezeu nu ne lasă niciodată. Noi îl lăsăm. Atunci când omul nu trăieşte duhovniceşte, nu i se cuvine ajutorul dumnezeiesc. Dar când trăieşte duhovniceşte şi este aproape de Dumnezeu, i se cuvine. Atunci, chiar dacă s-ar întâmpla ceva şi ar muri, el este pregătit pentru cealaltă viaţă, aşadar este în câştig atât în viaţa aceasta, cât şi în cealaltă.
Ajutorul lui Dumnezeu nu poate fi împiedicat nici de oameni, nici de diavoli pentru a ajunge la noi. Nimic nu este greu, nici pentru Dumnezeu, nici pentru un Sfânt. Numai noi, prin puţina noastră credinţă, împiedicăm marile puteri dumnezeieşti să se apropie şi să ne ajute. Şi deşi există o atât de mare putere lângă noi, fiindcă există înlăuntrul nostru elementul uman într-o mare măsură, noi nu îl putem înţelege pe cel dumnezeiesc, care depăşeşte toate puterile omeneşti ale întregii lumi, pentru că puterile dumnezeieşti sunt atotputernice.
***
Cuviosul Paisie Aghioritul este unul dintre cei mai iubiți părinți care au viețuit la Sfântul Munte Athos. Starețul Paisie, după numele său de mirean Arsenie Eznepedis, s-a născut din părinți evlavioși în Farasa Capadociei, Asia Mică, la 25 iulie 1924, de ziua adormirii Sfintei și Dreptei Ana. Tatăl său se numea Prodromos și era conducătorul locuitorilor Farasei. Pe mama sa o chema Evloghia (mai târziu, în Konița o numeau Evlampia).
În farasa, pe 7 august 1924, cu puțină vreme înainte de plecarea lor spre Grecia odată cu schimbul populației, a fost botezat de câtre Sfântul Arsenie Capadocianul, care i-a pus la botez numele său. Pe 14 septembrie 1924, părinții lui ajunseseră în portul Pireu. După ce au trecut prin multe greutăți și neajunsuri, zăbovind o scurtă vreme și în Kerkira, s-au stabilit în Konița, unde micuțul Arsenie a terminat școala primară. Până să meargă în armată, a lucrat ca tâmplar. <div always;”=””>
În 1945 s-a înrolat în armată, unde s-a distins prin integritatea caracterului său, prin spiritul de sacrificiu, prin vitejie și prin însemnatul prinos de jertfă adus patriei pe durata acțiunilor militare din timpul războiului civil. A fost lăsat la vatră în anul 1950. Dupâ îndeplinirea serviciului militar, a vizitat Muntele Athos, dar nu a putut râmâne aici. Revine și se stabiliște definitiv în Athos (la Sfânta Mănăstire Esfigmenu) în 1953. Este rasoforit în 1954 cu numele de Averchie. În 1956, din anumite motive, a fost silit să plece de la această mănăstire, cu binecuvântarea părintelui său duhovnicesc, și să meargă la Sfânta Mănăstire Filoteu, unde viețuia un monah și un unchi de-al său.
Pe 3 martie 1957, starețul îl făcu stravofor, dându-i schima mică cu numele de Paisie, în cinstea Mitropolitului Paisie al II-lea Cezareanul, cu care era și compatriot. În 1958 se mută la Sfânta Mănăstire Nașterea Maicii Domnului, la Stomio – Konița, unde a rămas până în 1962. Prezența lui aici a fost binefăcătoare pentru întreaga regiune. În 1962 a plecat în Peninsula Sinai și a locuit la Chilia Sfinților Galaction și Epistimi. În 1964 a revenit la Sfântul Munte și s-a stabilit la Schitul Ivironului, la Chilia Sfinților Arhangheli. Atunci s-a legat și mai mult duhovnicește de sfântul stareț Tihon, rus de neam, care se nevoia la Chilia Cinstita Cruce a Sfintei Mănăstiri Stavronikita. Acesta îi dădu schima mare la 11 ianuarie 1966.
În același an s-a îmbolnăvit și a fost internat mai multe luni în Spitalul Papanicolau din Tesalonic, unde i-a fost extirpată o mare parte dintr-un plămân, din cauza unei bronșectazii. Pe durata bolii l-au slujit surorile de la Mănăstirea Sfântul Ioan Evanghelistul de la Suroti, care în acea vreme nu erau călugărițe. De atunci, simțind o mare recunoștință față de aceste surori pentru sprijinul lor, s-a angajat să le ajute la însemnata lucrare duhovnicească pe care tocmai o începeau – ridicarea Sfintei Mănăstiri. Odată cu temeliile clădirilor, a pus și temeliile cele duhovnicești. Astfel, starețul s-a legat mult de Mănăstirea Sfântul Ioan Evanghelistul, pe care a iubit-o și pe care nu a părăsit-o până la adormirea sa.
Pe la sfârșitul lui 1967 s-a dus la Katunakia (Muntele Athos) și s-a stabilit la Chilia Sfinților Mănăstirii Marea Lavră. În 1968 a mers la Sfânta Mănăstire Stavronikita, unde a ajutat la trecerea acesteia de la viața idioritmică la cea chinovială, precum și la punerea bazelor duhovnicești ale noii obști. Pe 10 septembrie 1968 a adormit în Domnul duhovnicul starețului, cuviosul Tihon. L-a slujit în ultimele zile ale sale și, ascultându-i dorința, i-a urmat peste puțin timp la Chilia Sfânta Cruce, unde a rămas până în 1979. Apoi s-a înscris ca monah aparținând de Sfânta Mănăstire Kutlumaș și a preluat Chilia Nașterii Maicii Domnului – Panaguda, locul pe unde au trecut și au primit ajutor mii de suflete.
Cam de prin 1988, Cuviosul Paisie a început să aibă probleme cu intestinul. Hemoragia sporea, atât în cantitate, cât și în frecvență, astfel încât în 1993 starea lui se înrăutățește mult. Situația a continuat până în octombrie 1993. Pe 4 noiembrie 1993 a ieșit pentru ultima oară din Sfântul Munte, pentru a fi prezent, ca de obicei, la privegherea sărbătorii Sfântului Arsenie (10 noiembrie), la Mănăstirea Sfântului Ioan Evanghelistul din Sutori. Acolo a rămas pentru puțin timp și a hotărât să se întoarcă în Sfântul Munte. În vremea ce se pregătea de plecare, starea sănătății sale s-a înrăutățit brusc. I s-a descoperit o tumoare canceroasă la colon și s-a luat hotărârea de a fi operat pe data de 4 februarie 1994. A stat internat la Spitalul Theaghenio (Tesalonic) timp de 10 zile, după care a fost adus să se refacă la Mănăstirea de la Suroti. Însă starea sănătății sale s-a înrăutățit și mai mult din cauza metastazelor localizate la ficat și plămâni. Pe la sfârșitul lui iunie 1994, doctorii l-au anunțat că, omenește vorbind, îi mai rămăseseră cam doua-trei săptămâni din viață.
Pe 12 iulie 1994, la ora 11 noaptea, într-o zi de marți, starețul și-a dat cuviosul lui suflet în mâinile Domnului. A fost înmormântat la Mănăstirea Sfântul Ioan Teologul de la Suroti, potrivit dorinței sale. Mormântul său a devenit o nouă scăldătoare a Siloamului pentru mulțimile care vin zilnic aici într-un șuvoi nesecat.
Încă din 1980 Fericitul Stareț Paisie a început să le vorbească maicilor de la Mănăstirea de la Suroti despre anii grei ce vor veni. Scopul lui era să trezească “neliniștea cea bună”, cum o numea părintele, pentru a lupta împotriva duhului nepăsării, pe care îl vedea că pune stăpânire și pe lumea monahilor, și a mirenilor. Aceste convorbiri ale Părintelui cu maicile au fost adunate într-o serie de volume, care au apărut după fericita sa adormire și care au fost traduse în peste 10 limbi. Lucrările Cuviosului Paisie sau cele scrise despre el de ucenicii săi sunt citite cu interes mare de milioane de creștini ortodocși și de alte confesiuni.
Surse: Sfântul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești”, Vol. 2, Trezvie duhovnicească; Din înțelepciunea Părinților contemporani, Editura Epigraf, Chișinău.