Care sunt gândurile de hulă

– Părinte, nu am înţeles când un gând este de hulă.

– Atunci când ne vin în minte închipuiri urâte despre Hristos, despre Maica Domnului, despre sfinţi sau despre ceva dumnezeiesc şi sfânt sau chiar şi despre părintele nostru duhovnicesc etc, acestea sunt gânduri de hulă. Aceste gânduri nu trebuie să le spună nimeni niciodată.

– Nici la duhovnic?

– La duhovnic ajunge să spunem: “Imi trec prin minte gânduri de hulă despre Hristos sau despre Sfântul Duh, despre Maica Domnului, despre Sfinţi sau despre Sfinţia Voastră, duhovnicul meu“.Aceste blas­femii şi păcate sunt toate ale diavolului; nu sunt ale noastre. De aceea nu trebuie să ne mâhnim şi pentru păcatele diavolului. Când eram monah începător, o bucată de vreme diavolul îmi aducea gânduri de hulă chiar şi în biserică şi mă mâhneam mult. Orice bârfă şi hulă pe care le auzisem spunându-se despre alţii, pe când eram militar, diavolul mi le aducea în minte despre sfinţi. Duhovnicul îmi spunea: “Aceste gânduri sunt ale diavolului. Din clipa în care omul se mâhneşte pentru gândurile necurate ce-i trec prin minte despre lucrurile sfinte, aceasta este dovada că ele nu sunt ale lui, ci vin din afară“. Eu însă continuam să mă mâh­nesc. Mergeam în paraclisul Sfântului Ioan Botezătorul ca să mă rog, iar atunci când mă închinam la icoana Sfântului, ea scotea bună mireasmă. Când îmi veneau iarăşi astfel de gânduri, mergeam din nou la paraclis, unde simţeam aceeaşi mireasmă ieşind din icoană, într-o zi, în vremea Sfintei Liturghii, la “Sfinte Dumnezeule” cântam şi eu încet „Sfinte Dumnezeule” de Nilos. Atunci văd că intră prin uşa pronaosului o fiară mare, înfricoşătoare, cu cap de câine. Scotea flăcări din gură şi din ochi. Se întoarce şi-mi dă două palme deoarece cântam „Sfinte Dumnezeule“. Privesc în jurul meu, ca să văd dacă nu îl văzuse şi altcineva, dar nu îl văzuse nimeni. După aceea m-am dus şi i-am spus duhovnicului ce s-a întâmplat. “Iată, l-ai văzut! -imi spune duhovnicul. El este. Acum te-ai liniştit?“.

– Părinte, omul înţelege întotdeauna dacă un gând este de hulă?

– Dacă pune în lucrare mintea ce i-a dat-o Dumnezeu, atunci înţelege. De pildă, unii îmi spun: “Părinte, cum este cu putinţă să existe iad? Noi ne mâhnim pentru omul ce este în închisoare, cu cât mai mult pentru cel ce este în iad!“. Dar cugetarea aceasta este hulă, pentru că astfel unii ca aceştia se arată mai drepţi decât Dumnezeu. Dumnezeu ştie ce face. Vă aduceţi aminte de cazul relatat de Sfântul Grigorie Dialogul? Odată episcopul Fortunat a alungat un diavol dintr-o îndrăcită. Diavolul, după ce a fost izgonit, umbla prin oraş în chip de om sărac clevetindu-l pe episcop. “M-a alungat, nemilostivul!“, striga el. “Dar de ce te-a alungat?“, îl întrebă cineva. “Cum de a făcut una ca aceasta? Hai, vino în casa mea“. Şi diavolul a intrat în casă. Peste puţin timp îi spuse gazdei: “Mi-e frig. Pune lemne pe foc“. Şi acela puse lemne în cămin; mai pune şi buşteni, ca să se încălzească. Şi după ce s-a încins bine căminul, diavolul intră în copilul gazdei care, îndrăcindu-se, a sărit în foc şi a ars.Atunci acela a înţeles pe cine a izgonit episcopul şi pe cine a pri­mit el. De vreme ce episcopul Fortunat l-a izgonit, înseamnă că ştia ceva[1].

De unde provin gândurile de hulă

– Părinte, spuneti-ne ceva despre nepăsarea cea bună.
– Nepăsarea cea bună este de trebuinţă unuia foarte sensibil, pe care îl chinuie aghiuţă cu diferite gânduri. In cazul acesta este bine să devină puţin nepăsător, în sensul cel bun, şi să nu cerceteze prea minuţios unele lucruri. Ea mai este bună şi pentru acela ce se poate să fie nepăsător în multe, dar într-un anumit lucru să-i fi pricinuit diavolul o sensibilitate exagerată pentru a-l netrebnici. In cazul acesta, pentru o perioadă de timp îl va ajuta nepăsarea cea bună. Insă are nevoie de supraveghere. Trebuie să-şi spună gândurile sale şi să fie supravegheat de duhovnic, căci altfel încet-încet le poate lua pe toate cu graba şi să ajungă în cealaltă extremă, adică să devină complet nepăsător.

– Părinte, de ce atunci când cad în mâhnire am gân­duri de hulă?

– Ia ascultă să vezi cum este. Atunci când aghiuţă te vede mâhnită, profită de aceasta şi îţi dă o bom­boană lumească, un gând păcătos. După ce cazi prima dată, te duce la o mâhnire mai mare şi nu mai ai pu­tere să te împotriveşti. De aceea nu trebuie să rămâi niciodată în stare de mâhnire, ci să faci ceva duhovni­cesc, care să te ajute să ieşi din această stare.

– Părinte, mult mă chinuiesc cu nişte gânduri…

– Sunt ale diavolului. Linişteşte-te şi nu le da impor­tantă. Eşti sensibilă. Diavolul îţi exploatează sensibili­tatea, te face să examinezi prea minuţios unele lucruri, iţi lipeşte mintea acolo şi te chinuieşti fără folos. Iţi poate aduce gânduri necurate, de pildă despre stareţă sau chiar despre mine. Nu le da importanţă. Dacă dai puţină importanţă unui gând de hulă, te poate chinui, te poate zdrobi. Iţi trebuie puţină nepăsare bună.

Diavolul chinuieşte cu gândurile de hulă de obicei pe cei foarte evlavioşi şi foarte sensibili. Le prezintă căderile lor mult mărite ca să-i mâhnească şi, dacă nu reuşeşte să-i ducă la deznădejde ca să se sinucidă, încearcă cel puţin să-i înnebunească şi să-i netrebnicească. Iar dacă nu poate face nici aceasta, îl satis­face să le aducă fie şi o melancolie.

Am întâlnit pe cineva care scuipa mereu. „Are diavol“, spuneau oamenii. Iar acela le spunea: „Cei ce au diavol nu fac aşa“. Aşa cum am aflat după aceea, sărmanul acesta nu era vinovat în nimic ca să se îndrăcească. Crescuse orfan şi avea o sensibilitate; avea şi gând de-a stânga şi putină fantezie, lucruri pe care i le-a cultivat diavolul şi îi aducea gânduri de hulă. Iar când diavolul îi aducea astfel de gânduri acesta i se împotrivea, se scutura şi scuipa gândurile de hulă. Cel ce vedea această scenă credea că are diavol. Sărma­nul, să aibă aşadar o sensibilitate, să scuipe gândurile de hulă şi totuşi să i se spună: “Ai diavol!“.

De multe ori gândurile de hulă vin şi din pizma diavolului. Uneori, mai ales după priveghere, atunci când eşti rupt de oboseală şi nu te poţi împotrivi, diavolul, făcătorul de rău, îţi aduce gânduri de hulă şi apoi, ca să te încurce sau să te arunce în deznădejde, începe să-ţi spună: “Astfel de gânduri nici diavolul nu are! Nu te vei mântui…“. Poate aduce gânduri de hulă chiar şi împotriva Duhului Sfânt, ca după aceea să spună că acest păcat nu se iartă etc.

– Părinte, un gând de hulă poate veni şi din pricina noastră?

– Da, şi omul însuşi poate da pricină. Atunci când nu există sensibilitate, gândurile de hulă provin din mândrie, din judecarea aproapelui etc. De aceea, atunci când vă nevoiţi şi aveţi gânduri de necredinţă, de hulă, să ştiţi că nevointa se face cu mândrie. Mintea se întunecă din pricina mândriei, începe necredinţa şi omul se goleşte de harul lui Dumnezeu. Sau atunci când cineva se ocupă cu subiecte dogmatice fără să aibă astfel de înclinaţii, după aceea are gânduri de hulă.

Dispreţuirea gândurilor de hulă

– Părinte, Avva Isaac spune că biruim patimile “prin smerenie şi nu prin dispreţuire”[2]. Oare dispreţuirea unei patimi şi dispreţuirea gândurilor de hulă este acelaşi lucru?

– Nu, dispreţuirea unei patimi are mândrie, încre­dere în sine şi, ceea ce este mai rău, îndreptăţire. Adică te îndreptăţeşti pe tine însuţi şi nu-ţi recunoşti patima. Este ca şi cum ai spune: “Patima aceasta nu este a mea, nu are legătură cu mine“, şi nu te nevoieşti ca să te eliberezi de ea. Insă gândurile de hulă trebuie să le dispreţuim, pentru că, precum am spus, nu sunt ale noastre, ci ale diavolului.

– Atunci când se preface cineva înaintea altora că are o patimă, de pildă atunci când face pe lacomul cu pântecele, îl batjocoreşte pe diavolul?

– Atunci când se preface cu prefacerea cea bună, nu înseamnă că îl batjocoreşte pe diavolul. Il batjocoreşti pe diavolul atunci când, deşi el îţi aduce gân­duri de hulă, tu cânţi.

– Părinte, cum să alung un gând de hulă care îmi vine în vremea slujbei bisericeşti?

– Prin cântarea psaltică. „Deschide-voi gura mea…”[3]. Nu ştii muzică? Să nu-l scormoneşti. Dispreţuieşte-l. Atunci când cineva discută cu astfel de gân­duri în vremea rugăciunii este ca şi cum un militar s-ar juca cu o grenadă în mâini în vremea când dă raportul.

– Şi dacă stăruie?

– Dacă stăruie, să ştii că undeva, înlăuntrul tău, are un adăpost. Dar soluţia cea mai bună este dispreţuirea diavolului, deoarece el dă meditaţii de viclenie. In vre­mea aceea este mai bine să nu rostim nici măcar rugăciunea lui Iisus, deoarece, făcând aceasta, arătăm că ne preocupă subiectul, iar diavolul ţinteşte punctul slab şi ne bombardează mereu cu gânduri de hulă. Este mai bine să cântăm. Vezi, până şi copiii cei mici atunci când vor să dispreţuiască pe vreun oarecare copil ce le vorbeşte, îi spun “tralala”, aşadar cântă. La fel să facem şi noi diavolului. Insă noi vom psalmodia, nu vom cânta. Psalmodia este rugăciune îndreptată către Dumnezeu, dar şi dispreţuire a diavolului. Şi ast­fel cel viclean este lovit şi de aici şi de dincolo, şi va pieri.

– Dar atunci când sunt într-o astfel de stare, Părinte, nu pot cânta, şi îmi vine greu chiar să mă şi împărtăşesc.

Aceasta este foarte periculos. Aghiuţă îţi face blo­caj. Să mergi să cânţi, să te împărtăşeşti, pentru că gândurile acestea nu sunt ale tale. Ascultă ce-ţi spun: să cânţi un “Cuvine-se cu adevărat“, ca astfel aghiuţă să-şi ia cele de cheltuială şi să plece. Nu ţi-am spus despre un călugăr? A venit în Sfântul Munte când avea 12 ani. Era orfan, îşi pierduse afecţiunea de la mama lui trupească şi toată dragostea lui a îndreptat-o spre Maica Domnului. O simţea ca pe mama lui.Să fi văzut cu ce evlavie se închina la icoane! După aceea diavolul a exploatat această dragoste şi i-a adus gânduri de hulă. Sărmanul, nu mai mergea nici să se închine la icoane. Când Stareţul lui a aflat aceasta, l-a luat de mână şi l-a pus să sărute icoana Maicii Domnului şi a Mântuitorului pe faţă şi pe mâini, şi îndată a fugit diavolul. Este într-un fel o obrăznicie să o săruţi pe faţă pe Maica Domnului şi pe Hristos, dar aceasta a făcut-o stareţul tocmai ca să alunge gândurile ce le avea călugărul.

Părintele Paisie Aghioritul