Mare este ziua de mâine! Duminica Tomii! Tu vei merge mâine la sfânta biserică să te atinge de Domnul ca și Toma? Hristos a înviat!
Duminica Tomei
Biserica Ortodoxa il sarbatoreste in Duminica a II-a dupa Pasti, pe Sf. Apostol Toma. In aceasta zi, Mantuitorul S-a aratat ucenicilor prin usile incuiate, pentru a doua oara dupa Inviere. Pentru ca Toma nu credea in Invierea Mantuitorului, Iisus l-a indemnat sa-i atinga semnele ramase pe corp in urma rastignirii Sale. Dupa acest moment, Toma il marturiseste fara nicio indoiala pe Iisus Hristos ca Domn si Dumnezeu, realitatea Invierii Domnului fiind dovedita astfel inca o data pentru cei care nu puteau crede.
Nu fi necredincios, ci credincios
In prima zi a Invierii Sale, seara, Domnul S-a aratat Sfinţilor Apostoli şi i-a bucurat cu Invierea Sa. Sfântul Apostol Toma nu se afla atunci împreună cu ei. Când a venit, ceilalţi Apostoli au început sa-l încredinţeze: „L-am văzut pe Domnul”, însă atunci el se afla într-o asemenea aşezare a duhului, încât n-a vrut să dea crezare mărturiei lor şi a răspuns cu hotărâre că dacă nu va vedea cu ochii lui şi nu va pipăi cu mâinile sale rănile de pe trupul Domnului, nicidecum nu va crede. El a rămas o săptămână întreagă în starea aceasta chinuitoare de neincredere în Invierea Domnului. Domnul a văzut ce apăsare avea pe inimă, si din milă faţă de el, arătându-Se iarăşi tuturor ucenicilor, în duminica urmatoare, când şi Sfântul Toma era cu ei, după ce le-a dat bineţe tuturor cu pacea Sa, îndată i-a grăi Apostolului Toma şi a zis: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios ci credincios. (In 20, 27).
„Ai dorit să capeţi încredinţări pipăite cu privire la Invierea Mea? Vino, pipăie şi vezi – atâta doar, nu fi necredincios, ci credincios”. Atunci, Sfântul Apostol, într-o pornire puternică de credinţă, a strigat: Domnul meu si Dumnezeul meu! (In 20, 28).
Această întâmplare ne înfăţişează numeroase şi mişcatoare laturi ziditoare. Mă voi opri asupra unei singure spuse, mai de folos noua: nu fi necredincios, ci credincios.
Oare n-am auzit cu toţii de curând aceasta poruncă pe care ne-a lăsat-o Domnul: nu fi necredincios, ci credincios? Ce am facut noi când ne-am pregătit de împărtăşanie? L-am aşteptat pe Domnul. O săptămână întreagă ne-am chinuit, o săptămână întreagă ne-am tulburat de nedumerire – Se va milostivi de noi Domnul, ne va ierta şi ne va da să-L gustam? Ne-am spovedit şi am făgăduit să nu-L mai jignim. Pentru această fagăduinţă, El a venit la noi prin Sfintele Taine, ne-a dat nu numai sa-L pipaim, ci sa-L si gustam, si prin aceasta milostiva lucrare a Sa pare a spune fiecăruia dintre noi: „Mă dau ţie, gusta şi vezi – însă ia seama, îndeplineşte-ţi şi tu făgăduinţa: nu fi necredincios, ci credincios”.
Acesta a fost porunca Domnului către noi! Şi ea a fost primită, bineînţeles, de conştiinţa fiecăruia. Să se audă, aşadar, necontenit în inima noastră, şi să fie vazuta de cugetul nostru neîmprăştiat ca şi cum ar fi scrisă, ca ea să îndrepteze pasii noştri şi să pună în rânduială faptele şi planurile noastre. Sfântul Apostol Toma si-a dovedit credinţa faţă de Domnul prin toată viaţa sa, prin ostenelile apostolice şi prin sfârşitul mucenicesc: sarcina vieţii noastre, grija dureroasă a duhului nostru să fie aceea de a dovedi atât Domnului, cât şi tuturor celorlalţi, ca ţinem minte cuvântul Lui: nu fi necredincios, ci credincios.
Fiecare să-şi amintească ce a făgăduit Domnului la spovedanie şi să-şi repete cat mai des singur: nu fi necredincios, ci credincios. I-ai făgăduit Domnului că vei fi înfrânat? Să fii înfrânat. I-ai făgăduit că vei fi cu luare-aminte faţă de nevoile altora? Aşa să şi fii. I-ai făgăduit că vei împlini cu evlavie faptele bunei credinte la biserică şi acasă? Să le împlineşti. I-ai făgăduit să nu ţii ranchiună, sa nu invidiezi, să nu te superi, să nu te mândreşti, să nu osândeşti? Să nu faci nimic din toate acestea.
Indeobşte, orice ar fi făgăduit Domnului cineva, în toate cele cu pricina să nu fie necredincios, ci credincios.
Fiecare ştie, bineînţeles, că aşa şi trebuie. Totuşi, fraţilor, este mare nevoie să va amintesc de lucrul acesta, pentru că la noi domneşte un obicei ciudat: atâta timp cât este post, suntem serioşi, iar cum trece postul, începem să dezlegăm la toate – şi încă la o asemenea scară largă de parcă nu ar fi în asta nici un pacat. Sfânta Biserică nu se aşteaptă ca în Săptămâna Luminată a Paştilor cineva să se dedea vâltorii patimilor şi poftelor necurate.
Indată ce a trecut insa această săptămână, prin pilda sa Sfântul Apostol Toma le pune unora intrebarea: „Ei, aţi rămas credincioşi Domnului în săptămâna ce a trecut?”, iar altora le dă lecţia: „Luaţi seama, şi de acum înainte nu fiţi necredincioşi, ci credincioşi”.
Cât timp a fost post, n-am făcut altceva decât să dăm făgăduinţă şi să ne adunăm puterile. A trecut postul, şi acum se deschide arena pentru lucrarea noastră, cu puterile pe care şi le-a adunat în vremea postirii, potrivit planului pe care fiecare şi l-a făcut atunci. Şi să iasă fiecare la lucrul său şi la lucrarea sa, şi să-şi arate puterea şi iscusinţa. Vremea postului este vreme pentru a deprinde nevoinţa… Domnul ne-a adunat în biserici, ne-a învăţat, ne-a inţelepţit, ne-a tămăduit rănile, ne-a sfărâmat lanţurile, ne-a îmbrăcat cu toate armele trebuincioase – şi iată că acum ne scoate la luptă. Aşadar să ţinem piept cu bărbăţie şi în unire. Ce laudă se cuvine ostaşilor dacă ei, atunci când sunt scoşi la luptă după ce au fost instruiţi cum trebuie, aruncă armele şi se predau duşmanilor? Ce laudă ni se cuvine şi nouă dacă după o asemenea purtare grijă faţă de noi ne vom da iarăşi pe mâna patimii de prima dată când se iveste – şi asta după ce cu atât de puţină vreme în urmă am zis: „Nu voi mai păcatui!” şi am auzit: „Nu fi necredincios, ci credincios”?!
Păziţi-vă, fraţilor! Iată că vine un anotimp în care mai mult decât oricand ne pândesc ispite, mai ales prin patimile trupeşti. Fiţi, aşadar, gata sa va arătaţi acum credincioşia în chip deosebit. Prietenul la nevoie se cunoaşte, iar adevărata credincioşie faţă de Domnul – în ispite. Când se răscoală patima, îndată să-ţi aminteşti de porunca Domnului şi să dovedeşti cu fapta ca vrei să-I fii credincios, alungând fara cruţare de sine toate îndemnurile ei. Stie Domnul ca acum ne înconjoară primejdii din toate părţile, şi de aceea ne aduce aminte şi ne preîntâmpină. Pe mare se fac semne care arată stâncile de sub apă şi bancurile de nisip: aşa şi cu noi. A venit vremea aţâţătoare de patimi, şi fiecare aude: „Ia seama, nu fi necredincios, ci credincios”. Aşadar luati aminte la acest îndemn!
Ce anume are el în vedere să discearnă fiecare sfatuindu-se cu sine însusi! Fiecare are patima sa: va începe aceasta să-l tulbure, ei să-i şi ţină piept.
Vei ţine piept, vei fi credincios; nu vei ţine piept, vei fi necredincios. Pe masurava fi şi lauda, pe măsură va fi şi rodul! In cartea Apocalipsei i se spune unuiadintre îngerii Bisericilor: fii credincios până la moarte, si îţi voi da tie cununa vieţii (Apoc. 2, 10).
Aşadar, dacă nu vei fi credincios, nu vei primi viata. Vedeţi, zice: fii credincios până la moarte, nu cum facem noi — postim putin si credem că am făcut tot ce trebuia, că ne-am răscumpărat toate păcatele si am primit îngăduinţă să trăim după bunul plac tot anul. De fapt, când am postit şi ne-am pregătit de Impărtăşanie încă nu am făcut nimic, ci doar ne-am pregătit să facem. Când cineva, după ce şi-a cercetat grădina sau ogorul si a găsit acolo rădăcini de ierburi dăunătoare, zice: „Cutare şi cutare rădăcini, cutare şi cutare ierburi trebuie smulse”, nu a făcut încă nimic, ci doar şi-a trasat planul a ceea ce are de facut. Şi noi, când postim, ne pregătim de Impărtasanie şi ne mărturisim, nu facem altceva decât să ne recunoaştem păcatele si patimile şi să luăm hotărârea de a le dezrădăcina, iar la dezrădăcinare trebuie sa purcedem printr-o osteneală aparte, nouă, pentru care vremea potrivită vine acum. Cel mai bine şi mai lesne este de făcut asta când patimile cu pricina se răscoală – fiindcă atunci când ele nu se răscoală nu ştii de ce să te apuci, asa cum în grădină nu ştii ce trebuie să smulgi atunci când rădăcinile cele rele sunt ascunse în pământ. Lasă să fie acum vremea patimilor si acestea să se întărate si ia-le cu mana tare, smulge-le si aruncă-le dincolo de gardul inimii, şi fa aceasta cu bucurie, ştiind că astfel îi arăţi Domnul, Care ştie toate, credincioşia ta nefatarnica, şi nu te lăsa pradă patimii, oricât de linguşitor s-ar apropia.
Asa, asa, fraţilor, luaţi seama cu grijă cum umblaţi, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca cei intelepţi, răscumpărând vremea, că zilele rele sunt (Efes. 5, 15-16).
Zilele rele sunt cele în care sunt mai multe sminteli. A le răscumpăra înseamnă a nu ne lasa pradă ispitei smintelilor.
Răscumpăraţi, deci, vremea ce vine în acest fel, pricepând că aceasta este voia lui Dumnezeu. Făcând aşa, veţi împlini negresit ceea ce doreşte şi aşteaptă Domnul de la fiecare dintre voi: nu fi necredincios, ci credincios. Amin!
(Sfantul Teofan Zavoratul)
Sursa: www.crestinortodox.ro