O să vă spun până o să înțelegeți, că cea mai mare crimă pe care o poate săvârși omul pe pământ, este crima făcuta cu limba!
Noi prin cuvânt putem ucide mult mai greu și mult mai periculos decât putem ucide cu sabia.
Pentru că o o rana o coși sau o tămăduiești și trece, dar O VORBĂ CARE IZBEȘTE ȘI RĂNEȘTE, NU O SĂ TREACĂ NICIODATĂ!
Iar noi, când ține minte răul, nu suntem decât robi și slugi ai satanei!
Pentru că noi întotdeauna ținem minte mai bine răul decât binele!
Și poți să fii prieten cu cineva, dar în momentul în care s-a iscat o problemă, satana sădește sămânța discordiei, iar oamenii ajung să spună lucruri pe care nu le-au spus niciodată!
Pentru că omul la furie și la supărare, spune tot ce clocește în inima lui.
Corect ar fi, ca cearta să se rezume la motivul declanșării, dar nu, în momentul în care se isca o neînțelegere intre doi oameni, toată „istoria patriei” și toată „istoria neamului” o primești în fața ta!
Chiar dacă tu, după ce ai spus.. te-ai răcorit, satana de aici încolo lucrează, și te distruge și pe tine și pe el.
Pentru că acea ură constructivă, nu vine să te zidească în Dumnezeu!
Părintele Calistrat Chifan
”Din vorbă multă nu vei scăpa de păcat” (Pilde 10, 20). Creştinii trezvitori numesc toate simţurile „ferestre ale sufletului”, prin care, dacă le deschizi, fuge toată căldura lăuntrică. Cea mai cuprinzătoare deschizătură, o uşă larg deschisă, care lasă această căldură să se scurgă în valuri, este limba, căreia i se dă voie să vorbească ce şi cât vrea.
Multa vorbire aduce tot atâta vătămare trezviei şi rânduielii lăuntrice cât toate celelalte simţuri dimpreună, căci ea se leagă de obiectele tuturor simţurilor şi sileşte sufletul să vadă chiar şi când nu vede, să audă chiar şi când nu aude, să pipăie chiar şi când nu pipăie. Ceea ce este visarea între cele lăuntrice, este multa vorbire între cele din afară; însă aceasta din urmă e mai păgubitoare, fiindcă ţine de real şi, ca atare, lasă urme mai adânci.
Pe deasupra, de ea sunt strâns legate părerea de sine, obrăznicia şi idioritmia – aceste furtuni ce nimicesc buna rânduială cea dinlăuntru, lăsând în urma lor nesimţire şi orbire. După toate acestea, cum poate scăpa de păcat cel ce vorbeşte mult?!
Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 45-46.
Grairea in desert inseamna cuvantul de prisos, adica nefolositor si zadarnic. Cel care graieste in zadar este un om needucat, cu un comportament necizelat si un caracter deplorabil; este preocupat de lucruri neimportante si marunte, iar cuvintele ii sunt lipsite de intelepciune; vorbeste nepotrivit si face greseli, spune vorbe goale si nu-i pasa de [timpul] aproapelui sau cand se pune pe vorba; nu exista nici cantar, nici masura pentru cuvintele sale si nici rigoare in spusele lui; este flecar si guraliv si vorbeste necugetat si prosteste. Gura o ia inaintea mintii si insaileaza cuvintele intre ele fara nici o coerenta logica. Aluneca mai mult cu limba decat [cu piciorul] pe un teren alunecos. Cel ce graieste in desert isi pregateste siesi multe suferinte.
Clevetirea este vorbirea de rau sau barfirea sau defaimarea. Este o patima cumplita, un rau ce nu poate fi stapanit, plin de tot ceea ce aduce moarte; este asemenea izvorului amar, ce scoate la suprafata ape care, atunci cand sunt baute, amarasc inima, iar atunci cand sunt revarsate pe pamant, usuca verdeata. Clevetitorul are o limba de neimblanzit, plina de amaraciune si minciuna; cuvintele sale distrug case si nimicesc suflete, provocand rele foarte mari. Cel ce cleveteste este rautacios, iar gura lui nu graieste decat din prisosul inimii sale.
Flecarirea este vorba multa, trancaneala. Flecar este cel ce vorbeste mult, cel ce trancaneste.
Flecarirea este primejdioasa, urata si ridicola; este luata in deradere in discutiile obisnuite, este urata, din cauza aducerii de vesti rele si este ironizata ca fiind indiscreta si nestiind sa tina un secret.
Flecarirea este tron al slavei desarte, unde se asaza cel ce iubeste slava desarta pentru a se slavi pe sine.
Flecarului ii place sa vorbeasca pretutindeni, in piata, la teatru, la plimbare, in cursul zilei sau al noptii; cand ingrijeste un bolnav, este mai rau decat boala; atunci cand te insoteste intr-o calatorie pe mare, este mai neplacut decat raul de mare, iar cand te lauda, este mai suparator decat o mustrare.
Gura flecarului este mereu deschisa si nu cunoaste tacerea; gura care nu se inchide niciodata este dezgustatoare, avand o limba guraliva si nerusinata; gura care vorbeste intruna provoaca multe neoranduieli.
Barbatul care vorbeste mult nu va fi iubit de cei intelepti, iar cei prudenti il vor uri. Cel care vorbeste neincetat o va apuca pe cai strambe si va fi respins [de toti].
Cel care vorbeste mult ajunge sa nu mai fie placut nici de prieteni.
Din cauza vorbei multe nu va putea fugi de pacate.
Cel caruia ii place sa sporovaiasca pacatuieste in multe chipuri si niciodata nu invata nimic, pentru ca nu vrea sa asculte; inventeaza povesti si insira istorii. „Cel care inmulteste cuvintele se va face urat tuturor.” (Intel. Sirah 20,7)
Sursa: Sfantul Nectarie din Eghina, Cunoaste-te pe tine insuti sau Despre virtute, Editura Sophia, 2012.