Părintele Cleopa: Dezgroparea mortului este obligatorie la 7 ani în 3 cazuri! Când se face și cum? Morții strigoi! Mare grijă dacă cel răposat a fost blestemat!
De ce se dezgroapă morții la 7 ani?
Dezgroparea este obligatorie numai în trei cazuri: când cel răposat a fost blestemat, sau a fost sub vreo legătură arhierească, sau a murit în păcate foarte grele.
După tradiția Bisericii morții nu se dezgroapă niciodată, până la judecata cea de apoi. Dar în unele locuri este obiceiul de a se dezgropa morții la șapte ani, când li se face pomenire la mormânt. Se mai dezgroapă prin orașe, unde nu este suficient loc, prin cimitire și chiar în unele mănăstiri, iar osemintele călugărilor se depun în așa numitele „gropnițe”, „cripte”, adică „osuare”, situate sub bisericile din cimitir, cum sunt la Mănăstirile Neamț, Secu, Agapia, Văratic și altele. Dezgroparea morților este benevolă. De obicei se păstrează tradiția locului. Dezgroparea este obligatorie numai în trei cazuri: când cel răposat a fost blestemat, sau a fost sub vreo legătură arhierească, sau a murit în păcate foarte grele. Dacă sunt aflați neputreziți, este semn că nu au fost iertați de Dumnezeu și este nevoie de multe rugăciuni și dezlegări ca să fie iertați. Iar în alte cazuri nu trebuie să le mai tulburăm liniștea celor pecetluiți până la a doua înviere.
***
De ce-şi dezgroapă moldovenii morţii după şapte ani. Adevăr sau mit
Practica dezgropării morţilor în zona Moldovei este veche de secole. Deşi, mai nou, este considerată o profanare, obiceiul continuă să fie păstrat, mai ales în zonele rurale. Doar de câţiva ani s-a renunţat la acest obicei şi preoţii au fost sfătuiţi de superiorii ierarhici să le explice enoriaşilor că trebuie să renunţe la dezgroparea morţilor după şapte ani.
Potrivit unui preot vasluian, dezgroparea morţilor s-a impus din cauza cimitirelor mici şi a imposibilităţii de extindere a acestora. Acestea a spus că însăşi Sfânta Parascheva ar fi fost descoperită neatinsă de moarte în urma dezgropării după şapte ani şi aşa s-a consfinţit că trebuie să fie canonizată. Alt preot susţine că obiceiul se trage din vechime, pe vremea când Moldova era cotropită de hoardele de tătari şi turci. În acele vremuri, satele erau evacuate şi cu toţii se retrăgeau în păduri. Victimele de război sau cei care mureau din varii motive erau îngropaţi în codri. După ce reveneau la vatră, îşi dezgropau morţii după şapte ani ca să-i reîngroape aproape de locurile unde au trăit. Părintele Ilarion Argatu (1913-1999), renumit preot şi exorcizator român, ale cărui învăţăminte au fost postate pe o pagină web (Duhovnicul Ortodox) spunea că obiceiul pare să fi fost preluat de la Mânăstirea Neamţ, unde se practica dezgroparea de pe vremea stareţului Paisie Velcicovschi. Acest părinte ar fi adus obiceiul de la Muntele Athos din Grecia. Fiind un ţinut stâncos, fără pământ, s-ar fi luat hotărârea de a dezgropa călugării înmormântaţi după şapte ani, iar osemintele să fie depuse într-o “gropniţă” săpată sub biserică.
Pecetluirea mormintelor
Preoţii spun că în scripturi nu se pomeneşte nimic despre dezgropare şi slujba de înmormântare la ortodocşi conţine un ritual de pecetluire a mormântului. Concret, la finele slujbei de la groapă, preotul face semnul crucii cu hârleţul, rostind formula de pecetluire: „Se pecetluieşte groapa adormitului robului lui Dumnezeu până la a Doua Venirea a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin”. Teoretic, nimeni nu ar mai avea voie deschidă acel mormânt, fiind o adevărată profanare. Explicaţie e că şi mormântul Mântuitorului a fost pecetluit de Pilat şi nimeni nu a mai deschis mormântul, nici la Învierea Sa.
Moldovenii şi degroparea
Acest obicei a constituit obiect de studiu pentru etnografi încă de acum un secol. În volumul “Înmormântarea la români”, de S. Fl. Marian, care a fost publicată în 1915, dezgroparea are rezervat un capitol. Potrivit etnografului citat, acest obicei era întâlnit şi în Ţara Românească, nu doar în Moldova. Potrivit tradiţiei străvechi, românii îşi dezgropau morţii la trei ani de la moartea unui copil, la cinci ani de la moartea unui tânăr şi la şapte ani la moartea unui bătrân. La dezgropare, oasele erau prohodite întocmai ca la înmormântare. Dezgroparea se făcea în ultima sâmbătă de la împlinirea termenului (trei, cinci sau şapte ani). Groparii scoteau oasele afară, se puneau într-o covată şi, în timpul bocetelor, se spălau cu apă curată în mai multe rânduri, apoi le spălau de două-trei ori cu vin. La final le aşezau într-un săculeţ de pânză (n.r. coştei) în următoare ordine: la fundul sacului se aşezau oasele picioarelor, apoi ale bazinului, coastele, inelele coloanei, oasele mâinilor şi la final se aşeza craniul. Gura coşteiului era cusută cu atenţie să nu se pierdă niciun oscior, apoi săculeţul era dus la biserică şi aşezat sub icoana Maicii Domnului, unde rămânea până a doua zi, până duminică după liturghie. Preotul pomeneşte mortul în timpul slujbei, iar după liturghie se făcea prohodul. La cei avuţi, prohodul se făcea cu sobor de preoţi. După tot acest ritual, sacul cu osemintele se ducea la cimitir păstrând toate datinele înmormântării. Oasele se îngroapă din nou, ca la înmormântare, se dă găina de pomană se ridică pomul mortului şi se face praznic.
Morţii-strigoi
Tot în urmă cu 100 de ani se credea că morţii care nu putrezesc în termenul menţionat mai sus erau blestemaţi. “…când îl găsesc pe mort cu faţa în jos se zice că e strigoi şi îndată i se bate un par de lemn de tisă prin inimă şi i se scoate inima şi cu ea se ung toţi membrii familiei, prin aceasta, se crede că-i păzeşte să nu moară îndată şi neamurile rămase în viaţă”, “Înmormântarea la români”, S. Fl. Marian (1915) În strigoi credeau în urmă cu un secol şi românii din Mehedinţi ori din Olt, Transilvania şi Ţara Românească Nici în zilele noastre nu s-au schimbat multe superstiţii. Chiar preotul Ilarion Argatu ar fi zis: “Unii nu putrezesc pentru că sunt blestemaţi de: preot, părinţi, văduve, fecioare, de cei ce le-a făcut rău şi supărare. Acestia după 7 ani dacă sunt dezgropaţi sunt găsiţi în mormânt la fel cum arătau în ziua înmormântării, nici faţa şi nici sângele nu şi-a schimbat culoarea. Pe aceştia când îi priveşti te trec fiorii şi te cuprinde o frică. Aceştia sunt blestemaţi fie că au bătut părinţii, fie că şi-au bătut joc de o fecioară, sau au violat o femeie, fie că au răpit casa, grădina şi avutul cuiva, fie că au ucis sau au condamnat pe cineva la moarte, fie că au îngreunat pe un sărac, fie că a torturat şi schingiuit pe cineva, fie că au chinuit animalele, fie că au profanat sau au jefuit o biserică, fie că au profanat sau au jefuit vre-un mormânt, s.am.d. Pentru aceştia, nu este de ajuns rostirea de către preot sau episcop rugăciunea de iertare, ci trebuie adus la faţa locului persoana care a aruncat blestemul să zică: „te iert pentru tot ce mi-ai greşit” şi apoi să i se rostească rugăciunea de iertare de către preot sau episcop”. Acelaşi preot susţinea că “cei ce s-au ocupat de vrăji, farmece, ghicit şi descântece, nu numai că nu putrezesc, dar trupul lor este ars în mormânt, sunt numai funingine şi tăciune. Diavolii ard trupurile lor pentru că sunt după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, le ard, pentru a-i trasforma pe acestia dupa chipul lor drăcesc. Pentru acestia nu este mântuire şi nici iertare nici la Judecata înfricoşată”.
Surse: Arhimandrit Cleopa Ilie, Arhimandrit Ioanichie Bălan, Lumina și faptele credinței; Sabina Ghiorghe Devino,
