S-a întâmplat în anul 1996. Trăiam fără nici o grijă. Aveam casă, maşină, o familie minunată şi, ca fotograf, câştigam destui bani. Era vară. Împreună cu soția trebăluiam prin curte. Băiatul nostru de 9 ani, Dănuț-Nicolae, dormea într-un hamac. Între timp, eu am plecat în oraș să fac ceva cumpărături. Când m-am întors acasă, soția era neliniștită. L-a găsit pe Dănuț căzut din hamac. Se lovise cu capul de ciment şi, chiar dacă mai respira încă, copilul era inert, ca o legumă. Nu mai avea memorie, nu mai recunoştea pe nimeni.
L-am dus urgent la Spitalul Județean, unde i s-au făcut primele investigații. La prima întâlnire cu doctorul, acesta a ridicat din umeri şi m-a întrebat ce meserie am. Când a auzit că sunt fotograf, mi-a arătat radiografia. Am văzut numeroase clișee negative și puteam observa cel mai mic detaliu. Craniul prezenta o fisură longitudinală, prelungă de aproximativ 10 cm. Semăna cu un pepene plesnit. Doctorul a continuat spunându-mi: „Numai Dumnezeu ţi-l mai poate salva. Oricum, chiar dacă trăieşte, va fi un handicapat toată viaţa”.
Pe vremea aceea, nu ştiam prea multe nici despre Biserică, nici despre Hristos. Împins de disperare, m-am suit în maşină şi am pornit spre Mănăstirea Ghighiu. Mai fusesem la mănăstire, ocazie cu care mi se întâmplase ceva ciudat. Pentru că intrasem în biserică să fotografiez o nuntă, maica Lavrentia m-a rugat să fotografiez şi icoana Preasfintei Fecioare. Am fost avertizat că icoana nu se lasă fotografiată, dar eu mi-am văzut de meserie cum ştiam mai bine. Spre surprinderea mea, la developare, nunta a ieşit perfect, dar chipul Maicii Domnului nu se putea distinge. Apărea ca o pată de lumină. Pentru faptul că i-am promis maicii Lavrentia că-i voi aduce fotografii cu Icoana Maicii Domnului, am venit în zilele următoare cu toată aparatura necesară pentru a realiza o fotografie profesională. Am consumat două filme fotografiind icoana din toate unghiurile posibile. Rezultatul a fost același.
Din 72 de poziții foto, nu mi-a ieșit nici una. Am venit din nou dezamăgit la mănăstire și am întâlnit-o pe maica Lavrentia pe scările bisericii. I-am arătat pozele spunându-i că este tot ceea ce pot să fac. Atunci maica mi-a zis: „Fă ce fac eu” şi a început să meargă în genunchi, bătând metanii, de la pridvorul bisericii până în faţa icoanei. Maica a zis iar: „Acum fotografiază!”. Am făcut cum mi-a spus, dar cu convigerea că rezultatul va fi același. La developarea filmului am rămas impresionat că abia acum am reuşit să redau chipul Preasfintei Fecioare pe peliculă.
Cu tulburarea acestei amintiri și cu gândul la ce se va întâmpla cu fiul meu, am intrat în biserică şi, ajuns în dreptul icoanei, în sufletul meu s-a produs un vârtej teribil. Am început să plâng. Boceam fără ruşine. Din ochi ţâşneau lacrimile, iar din piept răbufneau toate strigătele mele de disperare, încât şi preotul şi-a întrerupt slujba şi, ieşind din altar, a întrebat speriat: „Ce-i aici? Cine-a murit?”.
Impresionate, măicuţele au făcut cerc în jurul meu şi, aşezându-se în genunchi, potopite şi ele de lacrimi, au început să se roage cu toatele, cerând milostivirea Maicii Domnului şi vindecarea copilului, care se zbătea între viaţă şi moarte la spital.
Vă mărturisesc că atunci, în faţa icoanei, am simţit la modul cel mai palpabil cum se săvârşea minunea. Brusc, un clopot uriaş şi transparent m-a acoperit, iar din toate părţile mă învăluia o căldură ca de forjă, de ziceam că din clipă-n clipă mă voi topi. Apoi, la fel de inexplicabil, clopotul s-a ridicat şi am simţit pe cap o mângâiere pe care nu o voi uita toată viaţa, mângâiere însoţită de o voce caldă, învăluitoare: „Du-te acasă, omule. Copilul tău se va face bine”. M-am ridicat şi am privit în jur. Nu era nimeni decât maica Lavrentia, care se ruga la câţiva metri distanţă, în genunchi, cu mâinile împreunate și soția mea potopită de durere.
Nu ştiu de ce n-am mai putut plânge. Secase izvorul lacrimilor. O linişte de necuprins și o bucurie imensă mă învăluia şi, senin, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, mi-am luat soţia de mână, spunându-i: „Aurelia, copilul va fi bine”. Am mers direct la spital. Într-adevăr, minunea se săvârşise. Copilul ne aştepta. Se dăduse jos din pat. Evoluția lui în timp a fost favorabilă, spre mirarea medicilor. După o săptămână, l-am luat acasă. Mergea, mânca, se juca, alerga. După o lună, la insistențele unor prieteni medici l-am dus la Bucureşti pentru a face un tomograf. Nu voiam să merg, dar pentru insistența lor am pornit la drum. Tot timpul m-am rugat la Maica Domnului să mă ierte și să nu considere acest lucru ca o neîncredere în puterea ei. Rezultatul la tomograf a ieşit perfect. Doctorița care l-a examinat pe Dănuț nu a putut crede că a avut craniul fisurat. Nu era nici o urmă de calcificare. Fisura prelungă dispăruse ca şi cum nici n-ar fi fost. Dincolo de minunea vindecării în sine, a mai fost ceva care m-a impresionat profund. Când am adus băiatul la spital, în salon mai era o bătrână lovită uşor la cap. Se internase pentru nişte analize de rutină. Câteva zile mai târziu, în timp ce externam copilul, rudele bătrânei îi ţineau lumânarea. Murise, în timp ce copilul meu (considerat fără şansă) trăia.
Consider că minunea constă nu numai în vindecarea miraculoasă a fiului meu, dar și în faptul că viața familiei noastre a devenit una religioasă, apropiată de Dumnezeu și Biserică. Astăzi Dănuț-Nicolae are 27 de ani și este student la a doua facultate. După ce a terminat Facultatea de Informatică urmeză Dreptul la Iași.
Maica Domnului Apărătoarea Noastră. Editura Ortodoxia, București, 2015, pp. 7-11
Articol relatat de portalul doxologia.ro
