Doamne lisuse Hristoase, Judecătorul meu Prea drept! Cunosc că păcatele mele sunt fără de număr. De aceea, Te rog în această zi, în care de Iosif şi de Nicodim pus fiind în Mormânt, Te-ai pogorât în iad cu Sfântul şi Îndumnezeitul Tău suflet şi de acolo ai depărtat întunericul cu lumina Dumnezeirii Tale şi ai adus bucurie nespus de mare strămoşilor noştri, căci i-ai mântuit de sclavia cea cumplită şi i-ai suit în rai. Îngroapă păcatele mele şi cugetele mele cele rele şi viclene, ca să piară din mintea mea şi să nu se mai lupte cu sufletul meu. Luminează întunecatul iad al inimii mele, alungă întunericul păcatelor mele, şi suie mintea mea la cer, ca sa mă bucur de Faţa Ta. Aşa, Doamne, primeşte umilita mea rugăciune ca o tămâie mirositoare, pentru rugăciunile iubitei Tale Maici, care Te-a văzut pe Cruce pironit între doi tâlhari, şi de durerile Tale cumplite i s-a rănit inima; care împreună cu ucenicii şi cu mironosiţele Te-au pus în mormânt, care a treia zi Te-au văzut înviat din morţi şi la înălţarea Ta Te-a văzut suindu-Te de la pământ la cer, însoţit de Sfinţii Tăi Îngeri.
Îndură-Te, Doamne, şi de cei vii şi de cei răposaţi, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi, către care zic şi eu, nevrednicul: O, fericiţi servitori ai lui Dumnezeu! Nu încetaţi a vă ruga Lui, ziua şi noaptea pentru noi, nevrednicii, care pururea greşim cu atâtea nenumărate păcate! Mijlociţi pentru noi Darul şi ajutorul lui Dumnezeu, pe care nu ştim a-l cere după cuviinţă. Nu încetaţi a vă ruga, pentru ca prin rugăciunile voastre, păcătoşii să câştige iertare, săracii ajutorul, întristaţii mângâiere, bolnavii sănătate, cei slabi la minte înţelepciune, cei tulburaţi linişte, cei asupriţi ocrotire, şi toţi împreună Darul lui Dumnezeu, spre folosul cel sufletesc, în mărirea lui Dumnezeu Celui în Treime lăudat, Căruia i se cuvine cinste şi închinăciune în veci. Amin.
***
A vorbi despre rugăciune oamenilor moderni pare a fi, la prima vedere, un efort zadarnic. Dar nu este oare, cu toate acestea, indispensabil ca noi să cunoaştem toate activităţile de care suntem capabili? Căci nu putem evita nici una dintre aceste activităţi fără grave pericole pentru noi sau pentru urmaşii noştri. Slăbirea sentimentului religios şi a percepţiei spirituale, ca şi anemierea atitudinii morale, ni se pare tot atât de dăunătoare ca şi slăbirea inteligenţei.
Aceste rânduri se adresează tuturor – atât celor credincioşi, cât şi celor necredincioşi – deoarece viaţa ne impune, deopotrivă, aceleaşi obligaţii. Ea ne cere să ne comportăm în conformitate cu structura noastră umană. Iată de ce nimeni nu trebuie să ignore cerinţele cele mai subtile ale naturii noastre omeneşti.
În zilele noastre, activităţile spirituale, morale, etice sunt neglijate aproape complet. Slăbirea acestor activităţi fundamentale face din omul modern o fiinţă oarbă din punct de vedere spiritual. Această infirmitate nu-i permite să fie un bun element constitutiv al societăţii. Putem atribui prăbuşirea civilizaţiei noastre slabei calităţi a individului. De fapt, domeniul spiritual se arată tot atât de necesar reuşitei vieţii ca şi cel intelectual şi cel material.
Este deci necesar să ne stimulăm activităţile intelectuale, care conferă puterea personalităţii noastre. Cel mai ignorat dintre ele este simţul spiritual. Simţul religios se exprimă mai cu seamă prin rugăciune. Rugăciunea este în mod evident un fenomen spiritual. Vom urmări să lămurim, pe cât posibil, în ce constă fenomenul rugăciunii, tehnica practicării acesteia şi efectele ei, prin observarea sistematică a omului care se roagă.
Definiţia rugăciunii
În esenţă, rugăciunea pare să fie o orientare a spiritului uman către substratul esenţial, nematerial al lumii. În general, ea porneşte de la stări cu totul omeneşti: o plângere, un strigăt interior de teamă, de nelinişte, o cerere de ajutor. Uneori, ea devine o contemplare senină a principiului imanent şi transcendent al tuturor lucrurilor. O putem defini, de asemenea, ca fiind o înălţare a sufletului către Dumnezeu, asemenea unui act de dragoste şi de adorare către Cel care este izvorul minunii numite viaţă. Rugăciunea reprezintă, de fapt, efortul omului de a intra în comuniune cu o fiinţă nevăzută, creatoare a tot ce există – înţelepciune supremă, putere şi frumuseţe dumnezeiască, Tată şi Mântuitor al fiecăruia dintre noi. Departe de a fi o simplă recitare de formule mecanice, adevărata rugăciune este o stare mistică, în care conştiinţa este absorbită în Dumnezeu. Această stare nu este de natură mentală, intelectuală. Oamenii simpli Îl simt pe Dumnezeu la fel de firesc cum simt căldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, Care este atât de accesibil celui care ştie să iubească, rămâne ascuns celui care nu reuşeşte să-L simtă şi să-L înţeleagă. Gândirea şi cuvântul nu sunt suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iată motivul pentru care rugăciunea îşi găseşte cea mai înaltă expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligenţei.
Cum trebuie să ne rugăm? Tehnica rugăciunii am învăţat-o de la misticii creştini, începând cu Sfântul Pavel şi mergând până la Sfântul Benedict, precum şi de la mulţimea apostolilor necunoscuţi, care de douăzeci de veacuri au iniţiat popoarele în tainele trăirii vieţii religioase creştine. Dumnezeul lui Platon era inaccesibil în măreţia lui. Cel al lui Epictet se confunda cu sufletul lucrurilor. Iehova părea să fie un despot, care inspira mai degrabă teroarea decât dragostea. Dimpotrivă, creştinismul L-a apropiat pe Dumnezeu omului; I-a dat o înfăţişare. A făcut din El tatăl nostru, fratele nostru, Mântuitorul nostru. Pentru a ajunge la Dumnezeu, nu mai sunt necesare ritualuri şi sacrificii sângeroase. Tehnica rugăciunii s-a simplificat.
Pentru a ne ruga, trebuie doar să facem efortul de a tinde, de a aspira lăuntric către Dumnezeu. Acest efort trebuie să fie afectiv, emoţional, sufletesc, nu doar mental, intelectual. De exemplu, o meditaţie asupra măreţiei lui Dumnezeu este o rugăciune numai dacă ea este în acelaşi timp o expresie a dragostei şi a credinţei. Fie rugăciunea scurtă sau lungă, rostită sau numai gândită, ea trebuie să fie asemenea conversaţiei unui copil cu tatăl său.
Cât despre forma rugăciunii, aceasta poate porni de la simpla aspiraţie către Dumnezeu şi ajunge până la contemplare, poate porni de la cuvintele simple, rostite de ţăranca oprită înaintea unei troiţe aflate la răscrucea drumurilor şi ajunge până la măreţia cântecului de slavă ce răsună sub bolţile bisericilor. Solemnitatea, măreţia şi frumuseţea omenească nu sunt obligatorii pentru eficienţa rugăciunilor. Puţini oameni au ştiut să se roage cu atâta simplitate ca sfinţii. Nu trebuie să convingem pe cineva pentru a fi mântuiţi. Valoarea rugăciunii se vede după rezultatele ei, aşa că cele mai umile cuvinte de cerere şi de preamărire sunt la fel de bine primite de către Stăpânul tuturor fiinţelor ca şi cele mai frumoase invocări. Formule recitate mecanic sunt numai într-un fel rugăciuni, asemenea flăcării unei lumânări. Chiar aşa neînsufleţită cum pare, ea simbolizează aspiraţia unei fiinţe omeneşti către Dumnezeu.
Modalitatea cea mai bună de intrare în comuniune cu Dumnezeu este, fără îndoială, aceea de a-I îndeplini în totalitate voinţa. „Tatăl nostru Care eşti în Ceruri, vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ…“ A face voia lui Dumnezeu constă, neîndoielnic, în a asculta de legile vieţii, aşa cum sunt ele înscrise în fiinţa şi în sufletul nostru.
Rugăciunile, care se înalţă către cer precum se ridică dimineaţa aburul pământului în văzduh, se deosebesc unele de altele, la fel cum se deosebesc între ele persoanele celor care se roagă. Ele constau însă în variaţiuni pe două teme, care sunt mereu aceleaşi – necazul şi dragostea. Este pe deplin legitim să implorăm ajutorul lui Dumnezeu pentru a obţine ceea ce ne este necesar. Cu toate acestea, ar fi absurd să cerem satisfacerea unui simplu capriciu sau obţinerea unui lucru care poate fi dobândit prin propriul nostru efort.
Cererea stăruitoare, insistentă, neabătută este cea care dă rezultate. Cunoaştem cu toţii pilda evanghelică a orbului care, aşezat la marginea drumului, îşi striga păsurile din ce în ce mai tare, cu toate că oamenii încercau să-l facă să tacă. „Credinţa ta te-a mântuit“, i-a spus Iisus, care trecea pe acolo. În forma sa cea mai înaltă, rugăciunea încetează să mai fie o cerere. Omul îşi exprimă, dintr-o pornire lăuntrică firească, liberă, recunoştinţa faţă de Stăpânul tuturor lucrurilor, simţind că Îl iubeşte, că Îi mulţumeşte pentru darurile Sale, că este gata să-I îndeplinească voinţa. Rugăciunea devine, astfel, contemplaţie. Cunosc, din experienţă directă, o situaţie care exemplifică cele spuse mai înainte:
Un ţăran bătrân stătea retras, în ultima bancă a unei biserici aproape goale. „Ce aştepţi?“, l-a întrebat cineva. „Îl privesc – răspunse, cu tâlc, ţăranul – şi El mă priveşte.“
Unde şi cum să ne rugăm?
Ne putem ruga oriunde: pe stradă, în automobil, în vagonul unui tren, la birou, la şcoală, în uzină. Dar ne putem ruga şi mai bine pe câmp, în munţi, în păduri sau în singurătatea camerei noastre. Există, de asemenea, rugăciunile liturgice, care se fac în biserică. Dar, oricare ar fi locul rugăciunii, Dumnezeu nu vorbeşte omului decât dacă acesta face linişte deplină în sine însuşi. Liniştea interioară depinde în acelaşi timp de starea fizică şi psihică a omului, precum şi de mediul în care acesta se află. Pacea trupului şi a sufletului este greu de obţinut într-un mediu confuz, zgomotos precum cel al marilor oraşe moderne. Astăzi este nevoie de locuri de rugăciune, de preferinţă biserici, unde locuitorii oraşelor să poată găsi, măcar pentru o clipă, condiţiile necesare liniştii lor interioare. N-ar fi nici greu şi nici costisitor să fie create insule de pace, primitoare şi frumoase, în tumultul oraşelor. În tăcerea acestor refugii, oamenii ar putea, înălţându-şi gândurile către Dumnezeu, să-şi odihnească trupul şi să-şi destindă spiritul, să-şi liniştească mintea şi să-şi limpezească judecata, pentru a dobândi forţa de a suporta viaţa aspră cu care-i copleşeşte civilizaţia noastră.
Prin faptul că devine obişnuinţă, rugăciunea influenţează caracterul. Trebuie deci să ne rugăm mereu. „Gândeşte-te la Dumnezeu mai des decât respiri“, spunea Epictet. Este absurd să te rogi de dimineaţă, iar în restul zilei să te comporţi ca un barbar. Gândurile şi invocările lăuntrice îl pot menţine mereu pe om în prezenţa lui Dumnezeu. Tot comportamentul va fi, în acest caz, inspirat de rugăciune. Înţeleasă în felul acesta, rugăciunea devine un mod de a trăi.
ziarullumina.ro