Mulţi din Sfinţii Părinţi au spus că rugăciunea lui Iisus (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul ui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul) este izvorul tuturor bunurilor, comoara virtuţilor. Ea repede ajută să primeşti Harul Sfântului Duh, salvează, clarifică ceea ce este neînţeles şi învaţă. Aşa cum omul îşi vede faţa în oglindă, tot aşa prin rugăciunea trează şi bună vede cu mintea toată viaţa sa şi cum o trăieşte – bine ori rău.
Această rugăciune trează alungă de la om mulţimea de patimi, îl eliberează de toate mrejele demonilor, de gânduri, de cuvinte şi de lucruri, biruie orice dorinţă naturală, biruie simţurile şi scârbele, îl ajută şi îl curăţă pe om în orice ispită şi ca o sabie de foc pe toate le taie, căci Dumnezeu este chemat prin numele Lui, Căruia toţi se supun.
***
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!
Despre cum inima necurată şi mândră, care este refugiu pentru satana şi pentru gândurile rele, devine după aceea, prin rugăciunea zdrobită, curată, smerită, locaş al Duhului Sfânt şi izvor de gânduri bune.
Binecuvintează, părinte!
Dacă vrei, iubite frate, să sălăşluiască şi să prindă rădăcini în inima ta rugăciunea minţii, posteşte neîncetat; depărtează-te de mâncărurile grase şi plăcute; fă-te treaz şi înţelept ca şarpele, dispreţuind orice zbatere ce ţine de veacul acesta; iartă-i din inimă pe cei care îţi greşesc, după cuvântul Domnului; ia aminte la sminteli, să nu fie din pricina ta. Niciodată să nu doreşti să spui cuvânt bun sau de laudă despre tine, ci totdeauna biruieşte-te şi dispreţuieşte-te pe tine însuţi, numindu-te vicios, desfrânat, necurat şi blestemat, după cum se spune:
“Blestemaţi sunt cei ce fug de poruncile Tale”. Si dacă ajungi să te socoteşti cu adevărat în felul acesta, ca un lucru de necinste şi dispreţuit de pe pământ, atunci pune în faţa ta şi moartea, ca şi când ai vrea să mori neapărat în ceasul acela, şi în felul acesta începe să-ţi sileşti inima cu numele lui Hristos, spunând cât poţi mai tare şi mai puternic: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă”. Să nu dai în nici un fel atenţie la câte îţi spune în ascuns cel viclean în clipa aceea, în care ai hotărât să-ţi zdrobeşti inima ta cu rugăciunea. Deoarece cel viclean, fiind mult meşteşugit şi cunoscător în viclenia lui, cunoaşte şi rodul pe care sufletul tău îl va rodi, din moment ce vei dobândi în felul acesta rugăciunea minţii neîncetată. Pentru aceasta, în clipa aceea, Picioare-urâte-strâmbe-şchioape prăvale cu picioarele lui urâte, strâmbe şi şchioape toate pietrele asupra ta şi, după cum se spune: din o mie şi una de gropi te stropeşte cu apă Mâini-strâmbe-viclene-otrăvite-mărăcinoase cu mâinile lui strâmbe, viclene, otrăvite, mărăcinoase, aducând în faţa ta nenumărate motive, nenumărate temeri, nenumărate gânduri, pentru a te împiedica în clipa aceea de la silinţa pentru rugăciunea inimii.
Tu însă, iubite frate, dacă iubeşti mai mult pe Hristos decât aurul şi sufletul mai mult decât trupul, nu-l asculta deloc, ci spune cu silire multă rugăciunea, până când va sălăşlui înlăuntrul inimii tale Domnul nostru Iisus Hristos. Deoarece, dacă va sălăşlui Hristos în inima ta, Acesta singur va putea să vindece orice suferinţă şi orice boală din sufletul tău şi din trupul tău: “Venind, îl voi vindeca”. Deoarece, când tu spui rugăciunea cu silire multă, aşa cum am spus mai sus, atunci strigi şi chemi pe Hristos, pe cel mai bun doctor, ca să vină şi să vindece patimile incurabile ale sufletului tău. Spun incurabile, pentru că altcineva nu poate să le vindece, decât numai Hristos.
Dar când înţelegi că vine în chip nevăzut Hristos în inima ta şi alungă de acolo demonii, adică o eliberează de patimi, aşa cum a alungat şi din inima Măriei Magdalena mulţimea de demoni, adică a eliberat-o de toate patimile ei? Acest lucru se va arăta în cuvântul de mai jos.
Numai ce inima ta va vedea în chip tainic pe Mântuitorul Hristos venind spre ea, de îndată se pierd şi dispar toate gândurile rele şi viclene. Blestemata părere de sine atâta fuge şi dispare de la faţa Blândului Iisus, precum dispare şi se împrăştie întunericul nopţii la arătarea zorilor, atunci când răsare soarele. Și dacă se pierd din inima ta acei tirani răi şi nemiloşi, atunci va împărăţi în ea blândul şi liniştitul împărat, Domnul nostru Iisus Hristos, făcându-Se pentru ea adevărat îndrumător şi învăţător. La fel şi inima se face adevărată următoare şi ucenică a învăţătorului Iisus. Deoarece este învăţată de Acesta să fie liniştită, măsurată, înţeleaptă, plină de evlavie, plăcută, blândă şi smerită, precum spune: “Învăţaţi de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”.
Altfel, pe vreo altă cale, omul nu poate ajunge la odihna şi pacea sufletească, dacă nu va dospi inima lui de frământătura numelui odihnitor şi aducător de pace al Domnului nostru Iisus Hristos.
Ascultă, aşadar, iubite frate, cum se spune şi în altă parte: “Omul bun din comoara cea bună a inimii sale scoate cele bune”. Adică fiecare om are inima ca o vistierie. Şi dacă inima lui este curată, înţeleaptă, nevicleană, bună şi sfântă, şi gura lui va vorbi cuvinte bune şi sfinte, după cum spune: “Din prisosul inimii sale vorbeşte gura lui”. Şi, iarăşi, dacă inima lui este stricată şi vicleană, şi gura lui vorbeşte cuvinte stricate şi viclene.
Aşadar, cel care voieşte să vorbească şi să scrie cuvinte duhovniceşti şi cereşti, să-şi umple mai întâi inima sa cu gânduri şi înţelesuri duhovniceşti şi cereşti, şi după aceea să scoată din aceasta, ca dintr-o vistierie bună, cuvinte duhovniceşti şi cereşti. Iar dacă inima este plină de răutate, să scoată mai întâi răutatea din ea, după cum spune: “Lepădaţi de la inimile voastre răutăţile voastre”, şi după aceea să adune în vistieria inimii lucrurile bune ca pe un mărgăritar de bun preţ, făcând asemenea celui care are un ogor plin de mărăcini şi de pomi sălbatici, care mai întâi scoate din ogorul său pomii neroditori şi mărăcinii, şi după aceea plantează pe cei roditori şi domestici.
În acelaşi fel, spun, să facă şi cel care voieşte să adune în vistieria inimii sale viclene comoara cea bună şi să planteze în ogorul ei pomi roditori. Care este această comoară bună şi care este pomul cel domestic şi roditor, care rodeşte la timpul său, precum lemnul acela proorocesc, care este sădit “la izvorul apelor”? Altul nu este decât numele lui Dumnezeu. Se adună în vistierie această comoară de preţ a numelui Domnului şi sădeşte în inima omului acel binecuvântat pom al rugăciunii minţii, atunci când va afla trupul omorât de asceză şi de post neîntrerupt. Dacă se va aduna în vistieria inimii numele lui Hristos, atunci inima va îmbrăca îmbrăcămintea lui Hristos, adică Harul lui Hristos. Mai bine să spun, poate, se botează inima cu numele lui Hristos şi se uneşte Harul lui Hristos cu inima. Atunci, inima este în Hristos şi Harul este în inimă. Hristos cuprinde inima, şi inima, cuprinsă de Hristos, II cuprinde pe Hristos. Argint curat este numele lui Hristos, curăţit şi încercat în foc de şapte ori şi de nenumărate ori. Curată devine atunci şi inima ca şi acela. Si iarăşi, numele lui Hristos este lumină, şi lumină devine şi inima.
În inima în care este cinstit, slăvit şi cercetat numele lui Hristos, acolo locuieşte Hristos. Iar acolo unde locuieşte Hristos, acolo locuieşte şi Tatăl. Şi acolo unde locuiesc Tatăl şi Fiul, acolo Se odihneşte şi Duhul Sfânt. Deoarece Sfânta Treime este nedespărţită şi de o fiinţă. Unde sălăşluieşte şi odihneşte Sfânta Treime, de acolo izvorăsc izvoare de apă vie, adică înţelesurile duhovniceşti şi şuvoaiele înţelepciunii. De aceea, aşadar, spunem că inima care a devenit locaş şi altar al nevăzutului şi atotînţeleptului Dumnezeu naşte şi izvorăşte cuvânt învăţător, cuvânt mântuitor, cuvânt roditor, cuvânt înţelept, cuvânt sfânt, cuvânt bun, precum spune: “A ieşit din inima mea cuvânt bun, spun eu lucrurile mele împăratului”. La fel şi limba, nu ajunge să spună atunci înţelesurile pe care le naşte inima, de aceea spune: “Limba mea este pană de scris ascuţită pentru cel ce scrie”.
Dar iarăşi spunem, iubite frate, că atunci când inima ta este plină de gânduri viclene şi de înţelesuri demonice, ca un trup plin de puroi, este nevoie să fii operat şi cu ventuza să scoţi puroiul şi sângele stricat din inima care a fost vătămată şi ucisă de vrăjmaşii nevăzuţi şi fără de milă. Iar ventuză numesc nu pe aceea pe care o folosesc la oameni doctorii trupului, ci aceea pe care o folosesc pentru gândurile inimii doctorii sufletului, adică lucrătorii rugăciunii minţii şi a inimii. Deoarece, atât cât tu ai inima plină şi îngreunată de gânduri viclene şi de înţelesuri ucigătoare de suflet, în alt fel nu este cu putinţă să o uşurezi de acestea şi să o vindeci, decât făcând această operaţie la piept cu rugăciunea inimii ca şi cu o ventuză. Pentru că, aşa cum o ventuză prinde cu putere partea trupului atinsă de boală şi scoate din trupul bolnav tot sângele stricat, la fel şi rugăciunea inimii, de îndată ce prinde pieptul tău cu putere dinlăuntru scoate din acesta toate înţelesurile desfrânate şi viclene şi-l curăţă. Aceasta poţi să o încerci şi tu, iubite frate, în faptă în felul de mai jos.
Să stai, frate, într-un loc anume, pe un scaun sau chiar în picioare, să stai însă un pic îndoit şi, plecându-ţi capul în faţă, să-ţi faci spatele ca o cocoaşă, şi atunci să începi a spune rugăciunea din adâncul inimii, trăgând inima, adică partea cea de mijloc a pieptului, unde are adâncitura, cât poţi în părţile cele mai adânci ale fiinţei tale cu rugăciunea, ţinându-ţi şi respiraţia atâta timp cât tragi inima cu rugăciunea, având alipită acolo întreaga ta atenţie. Deoarece, dacă procedezi astfel, adâncitura pieptului tău devine ca o ventuză, căci ventuza nevăzută a Numelui lui Hristos îl trage dinlăuntru mai puternic decât ventuza adevărată, pentru a scoate din piept plăcerea ascunsă a poftei trupeşti şi a pune în loc o altă plăcere, aceea a dorinţei duhovniceşti.
Pofta cea rea a omului îşi are cuibul şi tronul său în piept, pentru a putea să lupte de acolo împotriva omului în toate părţile lui, ca dintr-un adevărat bastion. Acest lucru îl poate înţelege oricine din cele de mai jos. Spunând cineva această rugăciune, aşa cum am zis, se ridică dinlăuntrul omului şi dispare de îndată, pofta trupească, precum se ridică şi dispare roua din pricina căldurii soarelui. Şi dacă dispare plăcerea satanică, atunci vine fără întârziere dorinţa duhovnicească şi-i ia locul. Dacă nu va fi alungat de acolo satana şi dacă nu se ridică de acolo tronul lui murdar, care sunt gândurile desfrânate şi viclene, nu este cu putinţă să vină acolo preacuratul Har al lui Dumnezeu, ca să-şi ridice acolo tronul strălucitor al înţelesurilor dumnezeieşti şi duhovniceşti. Cum ar fi cu putinţă ca într-o cetate în care stau vrăjmaşii şi cei ce s-au lepădat de împărat, tocmai acolo să-şi ridice împăratul tronul său şi să-şi impună propria rânduială, dacă nu-i alungă mai întâi de acolo pe duşmanii săi şi dacă nu vor fi nimiciţi aceia care îl urăsc?
La fel şi într-o casă plină de păianjeni şi de necurăţii, care este locaş al viermilor celor murdari şi al scorpionilor otrăvitori, cum ar fi cu putinţă să intre în ea pentru a se odihni peste gunoaie şi peste viermi un împărat plin de slavă, care poartă porfiră strălucitoare nepreţuită, dacă nu se va face mai întâi curat în casa aceea, pentru a deveni astfel vrednică să primească un împărat? La fel şi într-o inimă murdară şi necurăţită, cum ar fi cu putinţă să intre şi să se odihnească acolo prealuminatul şi preacuratul Mire al Bisericii, Domnul nostru Iisus Hristos, dacă nu va fi curăţită mai întâi acea inimă cu numele purificator al Aceluiaşi Domn şi Stăpân al nostru, Iisus Hristos? Căruia se cuvine slava şi puterea în vecii vecilor nesfârşiţi. Amin!
Surse: Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski de la Neamţ, ”Crinii țarinei sau Flori preafrumoase adunate pe scurt din Dumnezeiasca Scriptură”; Doxologia.ro
