La începutul anului bisericesc, pe 1 septembrie, Biserica Ortodoxă îl cinstește pe Sfântul Cuvios Simeon Stâlpnicul, unul dintre cei mai râvnitori nevoitori ai creștinătății răsăritene, a cărui viață stă mărturie despre puterea unei chemări primite în copilărie și urmate până la capăt.
Copilăria și obârșia sa
Cuviosul s-a născut în ținuturile Ciliciei, într-o așezare numită Sisan. Părinții lui, Susotion și Marta, erau creștini, iar pruncul pe care Dumnezeu li l-a dăruit a fost numit Simeon și, după rânduiala Bisericii, a fost curățit prin baia Sfântului Botez.
Copilul nu a crescut atât în învățătura cărții, cât mai ales în simplitatea și în lipsa de răutate a inimii. Însă înțelepciunea Duhului lui Dumnezeu Se sălășluiește și în cei simpli, alegându-i pe cei neînvățați, pentru ca înțelepciunea veacului acestuia să fie rușinată.
Chemarea auzită în biserică
La vârsta de treisprezece ani, cel care avea să devină păstor al oilor cuvântătoare păzea turmele tatălui său. Prin aceasta s-a asemănat cu Iacov, cu Moise și cu David, care de la păstoritul oilor au ajuns la dumnezeieștile descoperiri.
Iarna, când turmele nu mai erau scoase la pășune, copilul mergea la biserică. Intrând într-o zi de duminică împreună cu părinții săi, a luat aminte cu toată inima la cântare și la citiri – lucru pe care el însuși l-a mărturisit mai târziu episcopului Teodorit. Auzind cuvintele Sfintei Evanghelii prin care sunt fericiți cei săraci, cei blânzi și cei curați cu inima, s-a apropiat de un bătrân cinstit care se afla acolo și l-a întrebat ce înseamnă cele citite.
Povățuit fiind de Duhul lui Dumnezeu, bătrânul i-a vorbit ceasuri întregi, arătându-i calea duhovnicească a curăției și a dragostei de Dumnezeu, care duce spre desăvârșirea vieții îmbunătățite. Astfel a căzut sămânța bună în pământ bun: îndată a răsărit în inima copilului dorul după Dumnezeu și s-a întărit hotărârea lui neclintită de a merge pe calea cea strâmtă.
Închinându-se acelui bătrân și mulțumindu-i, i-a spus: „Tu îmi ești tată și mamă, învățător de lucruri bune și povățuitorul mântuirii mele!” Apoi a plecat degrabă și nu s-a mai întors acasă.
Vedenia temeliei
Retrăgându-se într-un loc singuratic, potrivit pentru rugăciune, s-a aruncat cu fața la pământ în chipul crucii, rugându-se cu lacrimi ca Dumnezeu să-i arate calea mântuirii. Ostenit de îndelunga rugăciune, a adormit și a avut o vedenie: i se părea că sapă o temelie, iar un glas îi poruncea: „Sapă mai adânc.” De fiecare dată când se oprea, socotind că este de ajuns, glasul îl chema din nou la osteneală. A treia oară, glasul i-a zis: „Încetează, este destul. Iată, acum, de voiești să zidești, zidește, ostenindu-te cu stăruință, că fără osteneală nimic nu vei putea spori.”
Vedenia s-a împlinit atunci când tânărul a pus, întru smerenie, o astfel de temelie pentru zidirea sa duhovnicească și a altora, căci faptele lui bune aveau să întreacă puterea firii omenești.
Intrarea în mănăstire
Ridicându-se, Simeon a mers la o mănăstire din ținutul acela, al cărei egumen era fericitul Timotei. Căzând la pământ, a zăcut înaintea porții șapte zile, fără hrană și fără băutură. În ziua a opta, ieșind egumenul, l-a întrebat de unde vine, cum se numește, dacă nu cumva a săvârșit vreo faptă rea sau fuge de mânia stăpânilor. Tânărul a căzut la picioarele lui, zicând cu lacrimi că nu a greșit înaintea oamenilor, ci caută să slujească lui Dumnezeu cu toată osârdia, cerând să fie primit ca să slujească tuturor.
Egumenul, văzând mai dinainte în el dumnezeiasca chemare, l-a luat de mână și l-a dus înăuntru, poruncind fraților să-l învețe pravila și rânduielile monahale. Primit în obște, Simeon se supunea tuturor și slujea tuturor, învățând în scurtă vreme toată Psaltirea pe de rost. La optsprezece ani a primit tunderea în monahism și s-a arătat călugăr iscusit, întrecându-i în nevoință pe toți cei de acolo: în timp ce unii frați mâncau o dată pe zi, spre seară, iar alții o dată la trei zile, el petrecea săptămâna întreagă fără hrană.
Vreme de doi ani părinții l-au căutat pretutindeni, dar Dumnezeu l-a acoperit și nu l-au aflat. Mâhnirea a fost atât de mare, încât tatăl său a murit de întristare. Iar el, aflându-L pe Dumnezeu ca Tată, s-a aruncat înaintea Lui încă din tinerețe.
Nevoința cea aspră și smerenia sa
Petrecând în acea lavră, a mers odată la fântână după apă și, luând funia aspră împletită din crengi de finic, și-a înfășurat cu ea trupul, de la coapse până la grumaz, sub haină. După zece zile carnea se rosese până la oase, rănile putreziseră, iar din trupul lui ieșea miros greu și cădeau viermi. Frații s-au plâns egumenului că nu mai pot sta în preajma lui.
Întrebat de unde vine mirosul acela, Simeon tăcea, privind în jos. Atunci egumenul a poruncit să i se scoată haina cu sila și a văzut cămașa de păr însângerată, iar funia adânc îngropată în carne. Cu multă osteneală au putut cei de față să o scoată, în timp ce el răbda vitejește, zicând: „Lăsați-mă ca pe un câine împuțit, că vrednic sunt de aceasta, pentru păcatele mele.” Iar când egumenul l-a întrebat ce păcate poate avea la optsprezece ani, tânărul a răspuns cu cuvântul Prorocului: „Întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea” (Psalmul 50, 6).
Egumenul s-a minunat de o asemenea frică de Dumnezeu într-un tânăr neînvățat, dar l-a sfătuit să nu se supună unor chinuiri peste puterea sa, arătându-i că nu este de folos să începi ceva mai presus de măsura ta și că „destul este ucenicului să fie ca dascălul său”. Abia după multe zile s-au tămăduit rănile lui.
Ieșirea din obște și viața în pustie
Văzând că, după însănătoșire, Simeon își istovea trupul ca și mai înainte, egumenul și frații i-au cerut să părăsească mănăstirea, ca nu cumva frații mai neputincioși, voind să-i urmeze pilda, să-și pricinuiască singuri moartea. Ieșind, cuviosul a umblat prin pustie și prin munți, iar aflând o fântână secată în care se adăposteau jivine, s-a sălășluit acolo, rugându-se lui Dumnezeu.
După o vreme, egumenul a văzut într-o noapte, în vis, mulțime de oameni cu arme și cu lumânări înconjurând mănăstirea și întrebând unde este robul lui Dumnezeu, Simeon, cerând să fie arătat, ca unul iubit de Dumnezeu, și vestind că prin el Dumnezeu avea să facă multe minuni pe pământ.
Pomenirea sfântului
Sfântul Cuvios Simeon Stâlpnicul este prăznuit pe 1 septembrie, la începutul anului bisericesc. Viața sa ne învață că nicio treaptă duhovnicească nu se dobândește fără osteneală și că smerenia este temelia cea adâncă pe care se poate zidi orice faptă bună.
Surse
Informațiile au fost consultate din materialele publicate de instituțiile oficiale ale Patriarhiei Române: Basilica.ro – Agenția de știri a Patriarhiei Române și Ziarul Lumina (ziarullumina.ro).