Din minunile Sfântului călător

“Sfântul Spiridon era de loc din insula Cipru. S-a născut către anul 268 d.Hr. într-un mic sat numit Askia, situat la opt kilometri nord de Trimitunda, aproape de Sa­la­mina, pe atunci capitala Ciprului. În tine­rețe a fost păstor de oi și a fost căsătorit, însă a rămas văduv de timpuriu. După ce s-a că­lugărit, lucrând neo­bo­sit pentru a culege mierea virtuții și cerce­tând legea lui Dum­nezeu, a de­venit iubitor de oameni și nespus de milostiv. Cu ade­vărat era Spiridon icoană și model de virtute.

Și tocmai pentru marea sa virtute a fost hirotonit episcop al Trimitundei. După hirotonirea sa, minunile au urmat una după alta.

Dumnezeu îi pedepsise pe cei din insula Ciprului cu o secetă cumplită, care adusese cu sine o foamete la fel de cumplită. Toți știau că nenorocirea nu putea fi alungată decât de un om sfânt, asemeni unui al doilea Ilie, care să deschidă cerurile prin rugăciunile sale și să facă să se pogoare peste întregul ținut milostivirea lui Dumnezeu și ploaia cea binefăcătoare. Iar acest om sfânt era Sfântul Spiridon. Și Dumnezeu nu i-a trecut cu ve­derea rugăciunea. Imediat cerul s-a înnorat, iar ploaia a început să cadă din belșug. Ploaia a ținut atât de mult, că nu s-a oprit până nu s-a rugat iarăși Sfântul. Apoi s-a fă­cut din nou cald. Întregul pământ s-a veselit.

*

Iată încă o minune a Sfântului Spiridon.

Un sărac, un prieten al Sfântului, de me­serie agricultor, chinuit de foame, a venit la un bogat, cerându-i să-i împrumute o mă­sură de grâu, făgăduindu-i că i-o va înapoia îndată ce vor veni vremuri mai bune și va trece foametea. Bogatul însă i-a spus că el nu se învoiește să dea nici măcar un sâmbure din roadele lui, dacă nu i se plătește pentru ele. Deznădăjduit, agricultorul merse la Sfân­tul Spiridon, istorisindu-i ce se întâmplase. Sfântul l-a mângâiat cum a putut și l-a trimis la casa lui. Și chiar a doua zi dimineață îl vizită el însuși pe sărac, cu o mână plină de aur, pe care i-l dădu omului, ca să meargă la bogat și să-l dea amanet, primind pentru el banii necesari. Omul ajunse, plin de bucurie, la casa bogatului. Văzând aurul, acesta din urmă, care până atunci fusese crud și lipsit de milă, deveni brusc blând și iubitor. Luând aurul, îi dădu în schimb grâul de care agri­cul­torul avea nevoie ca să-și semene ogorul și să-și hrănească familia. După ce scăpă de sărăcie, omul îi înapoie Sfântului Spiridon aurul amanetat, cu multă recunoștință.

Când îl văzu pe agricultor mulțumit, Sfân­tul i-a spus: „Vino să dăm aurul înapoi Preamilos­tivului Dumnezeu, căci El ți l-a îm­prumutat“. Îl luă cu sine în grădina unde Sfân­tul cultiva câteva legume pentru puțina sa hrană și, îndreptându-și privirea spre cer, spuse cu voce puternică:

„Doamne Iisuse Hristoase, Care poți face toate cele pe care le voiești, Care ai prefăcut toiagul lui Moise în șarpe în fața faraonului Egiptului, preschim­bă și aurul acesta în ce era el mai înainte, ca toți să afle de purtarea Ta de grijă și ca să se îm­plinească cuvântul Scripturii, care zice că Domnul a făcut toate câte le-a voit…”

Și pe când se ruga Sfântul astfel, se petrecu o înfri­coșătoare minune. Aurul cel neînsuflețit se prefăcu în animal viu, în șarpe, care îndată începu să se târască printre pietre, de unde îl și luase Sfântul pentru a-l preschimba în aur.

*

Se cuvine să stăruim puțin și asupra cre­dinței neclintite a Sfântului. Următoarea minune va dovedi cu prisosință acest lucru.

Pe când domnea marele Constantin, pri­mul împărat al creștinilor, a avut loc cu­noscutul Sinod ecumenic de la Niceea, unde sfinții părinți s-au adunat pentru a-l anate­miza pe Arie hulitorul, care afirma că Dom­nul Hristos ar fi o simplă creatură a Tatălui, și pentru a apăra adevărul, acela că Hristos este Fiul lui Dumnezeu și de o ființă cu Tatăl. La Sinod lua parte și Sfântul Spi­ridon, pe atunci în vârstă de vreo 57 de ani.

Împăratul le îngăduise și unor filosofi să participe la Sinod. Aceștia, împăunați de trufie, pricepuți la a învârti vorbele, erau de partea lui Arie și combăteau cu multă în­dârjire adevărul pe care îl apărau părinții. Cu toate acestea, nu reușeau să convingă. Și, pentru că dăduseră greș cu apologia lor îngustă, începuseră să recurgă la alte șire­tlicuri sofistice înșelătoare.

Văzând Sfântul Spiridon viclenia și nerușinarea cu care ritorii cei mult vorbitori își băteau joc de învățăturile ortodocșilor, ceru și el cuvântul. Apropiindu-se, așadar, cu îndrăzneală de filosof, spuse:

– O, filosofule, ascultă-mă acum și pe mine, în numele Domnului Hristos.

Și începu:

Este Dumnezeu Creatorul cerului și al pământului și al tuturor puterilor cerești; El l-a făcut pe om din țărână, El le-a făcut pe toate cele văzute și nevăzute; numai prin Cuvântul și Duhul Său, a creat cerul, pământul, marea, aerul, animalele; la urmă l-a creat pe om, cea mai minunată dintre făpturile Sale. El a făcut totul: stelele, lumi­nătorii, ziua, noaptea și toate celelalte.

Astfel, noi știm că Hristos este Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu, credem că S-a născut pentru noi din Fecioară, S-a răstignit și S-a îngropat, iar apoi a înviat și S-a înălțat la cer, dăruindu-ne și nouă nestricăciunea și viața veșnică. Și spunem că va veni din nou să judece pe vii și pe morți, să le judece gândurile, faptele și vorbele. Și credem că Fiul este de aceeași ființă cu Tatăl și vrednic de aceeași cinstire.

Nu ți se par adevărate toate acestea, filo­sofule? întrebă Sfântul Spiridon.

După ce termină de vorbit, Sfântul luă în mâna stângă o cărămidă și atunci se petrecu o mare minune. În aer s-a aprins foc, iar pe pă­mânt s-a vărsat apă. Lutul a rămas în mâi­nile Sfântului. Iar filosoful cel atât de bun de gură până atunci se trezi brusc ca un pește fără de glas.

Episcopii nu mai puteau de fericire că or­to­doxia biruise prin marea minune a Sfân­tului Spiridon și dădeau necontenit slavă lui Dumnezeu.

*

Pe când se petreceau toate acestea, muri fiica Sfântului, Irina. Întorcându-se Sfântul de la Sinod, a fost înștiințat că fiica lui luase spre păstrare, pe când încă mai era în viață, o podoabă de aur, care rămăsese la dânsa, pentru că murise pe neașteptate.

Sfântul căută obiectul cu pricina în toată casa, dar nu-l găsi pe nicăieri. A mers, apoi, la mormântul fiicei sale și, ca și când ea nu ar fi fost moartă, ci încă vie, o strigă pe nume și o întrebă:

– Irina, fiica mea, unde ai pus bijuteria aceea de aur care ți-a fost dată spre păstrare?

Iar moarta îi răspunse, ca și cum s-ar fi trezit dintr-un somn ușor:

– Stăpâne, am pus-o în cutare loc din casă.

Sfântul Spiridon merse acasă, căută biju­teria de-a dreptul în locul de care-i pomenise moarta și o găsi, într-adevăr, chiar acolo. O luă și i-o dădu femeii.

*

Într-o zi, noul împărat, Constantin, al An­­tiohiei fu lovit pe neașteptate de o boală grea. Nici unul din cei mai pricepuți medici nu izbutise să-l tămăduiască, deși pe toți îi chemase, făgăduindu-le mari răsplăți. Dis­perat, nemaiașteptând nici un ajutor de la oameni, împăratul își puse nădejdea numai în Dumnezeu, ca în singurul vindecător al tru­pului și al sufletului. Rugându-se fier­binte, într-o noapte avu un vis. Văzu un în­ger care îi arătă o ceată de episcopi. Printre ei, se aflau doi sfinți, episcopi și ei, dar care păreau a fi mai-marii lor. Îngerul îl înștiință că numai aceștia doi îl vor putea vindeca de boala sa. Trezindu-se din somn, împăratul începu a-și frământa mintea, întrebându-se cine ar putea fi acei doi episcopi, dar îi era cu neputință să-și dea seama.

În cele din urmă se hotărî să facă astfel: dădu poruncă să fie chemați toți episcopii virtuoși și cu viață sfântă din împărăție, spe­rând că îi va recunoaște printre ei pe cei pe care îngerul i-i arătase în vedenie ca fiind vindecătorii lui. Dădu poruncă scrisă tuturor orașelor din împărăție să-și invite episcopii. Și pentru că nu-l recunoscu printre ei pe cel dorit, trimise poruncă și în Cipru, să fie che­mat Sfântul Spiridon. Acesta, cu harul lui Dumnezeu, cunoștea cu duhul mai înainte ce avea să i se întâmple împăratului. Așa că răspunse bucuros chemării lui.

Sfântul era îmbrăcat foarte modest, ba chiar sărăcăcios; în mâna dreaptă avea un toiag de finic, iar pe cap – potcapul. Ba mai avea atârnat de gât, după obiceiul locui­torilor orașului sfânt, un vas de lut în care ținea ulei sfințit de la Crucea Domnului. Un slujitor împărătesc, văzându-l atât de sără­căcios, îl crezu nevrednic să se înfățișeze înaintea împăratului și-i mai trase și o palmă. Sfântul, suflet curajos și iubitor de pătimiri, îi întoarse pălmuitorului și celălalt obraz. Arătându-i atâta răbdare celui care îl in­sul­tase cu nerușinare, acesta din urmă fu co­pleșit de mustrări de cuget. Îndată află că cel pălmuit era episcop și-și ceru iertare cu umi­lință. Sfântul nu numai că îl iertă, dar îi mai și răsplăti pocăința întărindu-l cu povețe pă­rintești și cuvinte de folos.

Cu toții l-au condus pe Sfânt, cu mult respect, la împărat.

Acesta îi privea cu multă luare aminte chipul, de la înălțimea tronului său. Mai ales îmbrăcămintea Sfântului îl atrăgea. Pricepu că pe dânsul îl văzuse în vis – îi recu­noscu toiagul, potcapul, vasul atârnat de gât și îmbrăcămintea. Se ridică de pe tron și se îndreptă în grabă spre Sfântul Spiridon. Uitând de rangul său împărătesc și de toată slava lumească, înclinându-se în fața Sfântului, îi ceru, cu lacrimi în ochi, să se roage pentru dânsul. Și, într-adevăr, îndată ce mâna Sfântului atinse creștetul împăratului, bol­na­vul se însănătoși pe loc.

[…]

*

După aceste evenimente cutremurătoare, Sfântul Spiridon se întoarse din Antiohia în Cipru, la turma sa și la treburile zilnice. Într-o zi, un negustor oarecare vru să cumpere de la dânsul o sută de capre din turma pe care o păs­torea Sfântul. Se învoiră la un preț, urmând ca apoi omul să vină să-și ia în primire ca­prele. Cumpărătorul însă nu avea gânduri prea curate. Plătise numai pentru 99 de capre, vrând ca, prin acest vicleșug, să-l înșele pe Sfânt și sperând să se aleagă cu un câștig mai mare.

Când veni omul, intrară amândoi în țarcul unde Sfântul ținea caprele. Acolo însă vă­zură cu mirare că se petrecea un lucru ciudat. Una din capre, cea pentru care omul nu plătise, nu voia cu nici un chip să le urmeze pe ce­lelalte și se tot întorcea, cu încăpă­țânare, în țarc. Cumpărătorul cel viclean însă o întorcea din drum cu forța, plin de furie. De trei ori capra a vrut să meargă în țarc și a fost în­toarsă cu forța de cumpărătorul care nu plă­tise pentru ea. Sfântul, nevrând să-l vădească pe mincinos și să-l facă de rușine în fața oa­menilor, îi spuse cu blândețe:

– Copilul meu, poate că animalul nu se poartă astfel fără vreun motiv; poate că tu, grăbit fiind, ai uitat să plătești pentru ea…

Simțindu-se prins cu minciuna, omul măr­­turisi, rușinat, înșelăciunea pe care o pusese la cale și-și ceru iertare. După ce cum­pă­ră­torul plăti cinstit, capra se liniști ca prin mi­nune și le urmă pe celelalte.

*

Am vorbit mai înainte de marea smerenie a Sfântului Spiridon. Deși era episcop, el nu se rușina să-și vadă de turma sa de oi și capre ca un păstor oarecare.

Pentru că încrederea Sfântului în purtarea de grijă a lui Dumnezeu era nelimitată, dânsul nu-și păzea țarcul niciodată. Într-o noapte, niște hoți, găsindu-l nepăzit și văzând că puteau intra nestingheriți, furară câteva oi. Atunci când doi hoți i-au furat câteva oi, Dumnezeu i-a legat pe aceștia cu legături ne­văzute. Aceștia nu mai puteau face nici o mișcare. Pradă celei mai cumplite groaze, stă­tură astfel țintuiți până dimineață, când sosi Sfântul Spiridon și-i găsi. Văzându-i, înțe­lese numaidecât ce se petrecuse. Cu ru­gă­ciunile sale, Îl înduplecă pe Domnul să-i dezlege, iar Domnul îi ascultă rugăciunea. Sfântul nu numai că nu-i pedepsi pentru fapta lor, cum ar fi procedat oricare alt om, dar îi povățui cu multă blândețe să se lase de hoție, să-și schimbe viața și să apuce drumul cel drept al pocăinței. Și le mai dărui, pe deasupra, și câte un berbec, ca să le răsplă­tească „osteneala“…

*

[…]

După o viață întreagă în slujba Domnului, Sfântul s-a mutat în patria ce­rească, pentru a sluji cu smerenie în so­borul sfinților, la ve­­­ne­rabila vârstă de 80 de ani, către anul 348 d.Hr., fiind îngropat în biserica „Sf. Apostoli“ din Trimitunda.

Când arabii au ocupat insula, ciprioții au deschis mormântul Sfântului pentru a muta sfintele moaște la Constantinopol. Atunci au descoperit că trupul Sfântului era întreg, iar din mormânt ieșea un miros de busuioc, semn al sfințeniei vieții sale. Când a căzut Constantinopolul în 1453, sfintele moaște au fost mutate în Serbia, după care un părinte din Corfu le-a adus în insula din Grecia unde se găsesc și acum. Până în ziua de astăzi sfintele moaște întregi ale Sfântului Spiridon continuă să facă minuni cu puterea lui Dumnezeu. El este cunoscut ca „sfântul călător“, deoarece papucii de mătase de pe tălpile sale se uzează în fiecare an și sunt în­locuiți la praznicul său. Sfântul Spiridon este cinstit de Biserică în ziua de 12 decembrie.

Dar nu i-a părăsit pe creștini. Doar că este acum aproape de Dumnezeu și are încă și mai mare îndrăzneală către Dânsul. Iar mi­nunile care s-au petrecut și după trecerea sa din viața pământească le covârșesc ca număr pe cele din timpul vieții.