În fiecare an, la 30 august, Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfântului Ierarh Alexandru, Patriarhul Constantinopolului, unul dintre marii apărători ai dreptei credințe în veacul întâielor mari frământări dogmatice ale creștinătății. Viața lui rămâne o mărturie limpede despre puterea rugăciunii curate și despre statornicia în adevăr, chiar și atunci când presiunile lumii sunt copleșitoare.
Slujitor smerit alături de Sfântul Mitrofan
Înainte de a ajunge întâistătător al Bisericii din cetatea împărătească, Alexandru a slujit ca protopop și horepiscop în vremea Sfântului Mitrofan, cel dintâi Patriarh al Constantinopolului. Contemporanii îl cinsteau pentru viețuirea sa împodobită cu tot felul de fapte bune, iar această vrednicie i-a atras încrederea deplină a păstorului său.
Trimis la Sinodul I Ecumenic de la Niceea
Atunci când Sfinții Părinți s-au adunat la Niceea pentru cel dintâi Sinod a toată lumea, Patriarhul Mitrofan, împovărat de bătrânețe și slăbit trupește, nu a putut face călătoria. L-a trimis, în locul său, pe Alexandru, ca apărător al învățăturii celei adevărate. Așezat în sobor ca reprezentant al patriarhului, acesta s-a nevoit mult în cuvânt împotriva rătăcirii lui Arie, susținând cu tărie credința ortodoxă.
Rânduit de Dumnezeu ca urmaș în scaunul patriarhal
După încheierea lucrărilor sinodale, Alexandru s-a întors de la Niceea în Constantinopol. În acea vreme, îngerul Domnului i s-a arătat fericitului Mitrofan, vestindu-i apropierea sfârșitului și poruncindu-i să lase în urmă, ca patriarh, pe Alexandru: peste zece zile avea să-și primească cununa de la Dumnezeu, iar scaunul bisericesc urma să fie încredințat slujitorului său.
Curând, dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare a venit împreună cu alți părinți spre a-l cerceta pe patriarhul bolnav, aflat pe patul morții. Întrebat pe cine binecuvântează ca urmaș, Sfântul Mitrofan a mărturisit descoperirea primită de la Domnul: scaunul avea să-l ia Alexandru, împreună-slujitorul său, vrednic de adevărata alegere și de darul Duhului Sfânt. Așa s-a și împlinit: după mutarea Sfântului Mitrofan la Domnul, Alexandru a fost așezat Patriarh al Constantinopolului.
Păstor al turmei și apărător împotriva rătăcirilor
Ca ierarh, Sfântul Alexandru a păstorit cu multă grijă turma cuvântătoare a lui Hristos, alungând deopotrivă pe ereticii arieni și pe cei rămași în păgânătate. Lupta sa nu s-a purtat numai cu adepții lui Arie, ci și cu filosofii vremii, care se apropiau cu îndrăzneală de împărat, mustrându-l că a părăsit credința străbună și legile romane și grecești, primind o credință nouă ce ar fi dus, ziceau ei, nu la întărirea, ci la risipirea împărăției. Aceștia au cerut îngăduința de a-l supune întrebărilor pe episcopul creștinilor, iar împăratul a rânduit să aibă loc o astfel de dispută.
Minunea de la disputa cu filosofii
Deși nu era deprins cu filosofia elinească, fiind însă plin de Duhul Sfânt, arhiereul nu s-a ferit de întrecerea în cuvânt. Văzând mulțimea celor veniți, i-a rugat să aleagă dintre ei pe cel mai înțelept și mai iscusit în vorbire, spre a sta singur înaintea sa, iar ceilalți să asculte cu luare-aminte, căci nu ar fi putut răspunde tuturor deodată, în strigăte și gâlceavă. Filosofii au ales unul și l-au pus înaintea patriarhului.
Atunci Sfântul Alexandru a rostit către el, în numele Domnului Iisus Hristos, porunca de a tăcea. Îndată limba filosofului s-a legat, iar acesta a rămas mut, neputând scoate niciun cuvânt. Adunarea celor de față s-a înfricoșat și s-a rușinat: unii au fugit, alții au crezut în Hristos. Cel amuțit, recunoscându-și rătăcirea și văzând limpede adevărul credinței creștine, a căzut la picioarele arhiereului; limba i s-a dezlegat și, cu glas mare, a început să-L slăvească pe Hristos, primind Botezul împreună cu prietenii săi. Mare bucurie s-a făcut atunci împăratului și tuturor credincioșilor, iar Dumnezeu, Cel ce dăruise atâta putere plăcutului Său, era preaslăvit de toți.
Rugăciunea care a apărat Biserica
La câțiva ani după Sinodul de la Niceea, Arie a fost chemat la Constantinopol. Întrebat de împăratul Constantin dacă mărturisește credința întărită de Sfinții Părinți, ereticul a folosit un vicleșug: purtând la sân hârtia cu credința sa greșită, își lovea pieptul cu dreapta, spunând „Așa cred” – părând că se învoiește cu hotărârea sinodală, dar gândind, de fapt, la scrierea ascunsă în sân. S-a jurat astfel înaintea împăratului, iar acesta, neștiind înșelăciunea, l-a crezut și l-a trimis la Preasfințitul Alexandru, poruncindu-i să-l primească la împărtășirea bisericească, ca pe un dreptcredincios.
Ziua rânduită pentru intrarea lui Arie în biserică era duminica. Patriarhul se lepăda să-l primească, știindu-l începător de eresuri. În noaptea de sâmbătă spre duminică, arhiereul lui Dumnezeu s-a aruncat în rugăciune înaintea sfântului prestol, cerând cu lacrimi ca Domnul să-i ia mai degrabă sufletul din trup, decât să apuce ziua în care Arie s-ar apropia de Sfintele Taine. Însă Dumnezeu, milostivindu-Se spre Biserica Sa, a rânduit altfel.
Sfârșitul lui Arie
Făcându-se ziuă și apropiindu-se ceasul slujbei, Arie venea de la palatul împărătesc spre biserică, cu multă trufie, înconjurat de dregători părtași ai eresului său și de mulțime de oameni înarmați. Ajungând la locul numit „Târgul lui Constantin”, unde se afla un stâlp de marmură purtând coroana împărătească, a fost cuprins de frică, mustrat de propria conștiință, și, silit de o nevoie trupească, a căutat un loc ascuns. Acolo l-a lovit o durere cumplită la cele dinăuntru și a crăpat în două, asemenea lui Iuda, sfârșindu-și cu amar viața. Cei care îl așteptau afară, văzând că nu mai iese, au intrat și l-au aflat mort, zăcând în sânge.
Vestea acestei morți neașteptate s-a răspândit îndată în toată cetatea: ereticii s-au rușinat, iar dreptcredincioșii s-au bucurat, cunoscând că Hristos, adevăratul Dumnezeu, este biruitorul hulitorilor Săi. Sfântul Patriarh Alexandru a înălțat mulțumire lui Dumnezeu, Cel ce Și-a izbăvit Biserica de acel lup cumplit, iar împăratul Constantin cel Mare s-a întărit și mai mult în dreapta credință, păstrând dogmele Sinodului de la Niceea până la sfârșitul vieții sale.
Lauda Sfântului Grigorie Teologul
Pomenirea Sfântului Alexandru a rămas vie în conștiința Bisericii. Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, adresându-se locuitorilor Constantinopolului, îi numea ucenici ai preaalesului Alexandru, mare ierarh și propovăduitor al Preasfintei Treimi, cel care a alungat rătăcirea eretică deopotrivă cu cuvântul și cu fapta, îndemnându-i să-și aducă aminte de rugăciunile lui, asemănătoare cu ale Apostolilor.
Învățătura pentru noi
Viața Sfântului Ierarh Alexandru, prăznuit pe 30 august, ne arată că apărarea adevărului nu se face doar prin iscusința cuvântului, ci mai ales prin curăția inimii și prin rugăciunea făcută cu lacrimi. Un păstor smerit, neînvățat în filosofia lumii, a biruit prin puterea lui Dumnezeu acolo unde argumentele omenești nu ajungeau. Fie ca prin rugăciunile lui să ne întărim și noi în mărturisirea dreptei credințe.
Surse
Informațiile din acest articol au fost verificate și completate pe baza materialelor hagiografice publicate de instituțiile media oficiale ale Patriarhiei Române: Basilica.ro – Agenția de știri a Patriarhiei Române și Ziarul Lumina (ziarullumina.ro).