Sunt mărturii pe care nu le poți citi fără să te oprești din tot ce faci. Nu pentru că ar fi spectaculoase, ci pentru că ating locul cel mai adânc și mai dureros al sufletului omenesc: rana pe care o lasă în urmă lepădarea de prunci și, deopotrivă, puterea nesfârșită a milostivirii lui Dumnezeu. Ceea ce urmează este relatarea unui fiu despre mama sa — o femeie care, ani la rând, a purtat în tăcere o povară pe care nu îndrăznea să o numească.
Coșmarul care s-a repetat ani de zile
„Cu câțiva ani în urmă, mama mi-a povestit că, timp de ani de zile, a avut aproape noapte de noapte același coșmar”, mărturisește fiul. Un vis care o trezea „cu o transpirație rece și cu bătăi accelerate ale inimii”.
Visul era mereu același: auzea din dulap scâncete de copil. Deschidea ușa dulapului și vedea „multe cutii de pantofi în care se aflau, ca în niște sicrie, copii mici aproape morți, slabi, sfârșiți de foame”.
Nu era o simplă tulburare de somn. Era conștiința care, neputând vorbi ziua, striga noaptea. Femeia aceasta făcuse mai multe avorturi și nu găsise niciodată cuvintele pentru a spune cuiva.
Prima mărturisire și cele patruzeci de Sfinte Liturghii
Într-o zi, i-a povestit soacrei sale despre avorturile sale, despre coșmar și despre zbuciumul sufletesc care nu-i dădea pace. Bunica a dojenit-o — pentru că adevărul trebuie spus —, dar nu a lăsat-o singură în deznădejde. A încredințat-o că acele coșmaruri vor trece și că va plăti patruzeci de slujbe, ca să fie pomenită la Sfânta Liturghie pentru iertarea păcatelor.
„Într-adevăr, la sfârșitul celor 40 de liturghii, mama a simțit o ușurare și o rărire considerabilă a frecvenței visului.”
Poate se întreabă cineva de ce nu a fost trimisă direct la Sfânta Taină a Spovedaniei, de ce nu i s-a spus să-și caute un duhovnic. Răspunsul e simplu și dureros: femeia era reformată nepracticantă. Ușa aceea nu îi era încă deschisă.
Botezul, la vârsta pensionării
După ce a ieșit la pensie, s-a retras într-un sat. Acolo a găsit „pace și liniște sufletească în biserica ortodoxă” din localitate. Mergea, se ruga, asculta. Dar, după un timp, a înțeles că îi lipsea ceva esențial: nu se putea spovedi și nu se putea împărtăși cu Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului.
S-a hotărât să se boteze.
Deși prin Taina Botezului îi erau iertate toate păcatele de până atunci, femeia a dorit totuși să se spovedească la preotul din sat, pentru ca acesta, devenindu-i duhovnic, să o cunoască mai bine. Nu a fugit de adevărul despre sine. L-a spus, cu gura ei, în fața lui Dumnezeu și a preotului.
Visul de după prima Spovedanie și prima Împărtășanie
În noaptea care a urmat primei ei spovedanii și primei Sfinte Împărtășanii, a visat din nou. Dar visul era cu totul altul.
Se deschidea ușa casei și, „într-o lumină orbitoare de vară”, intra un grup mare de tinere fete și băieți, toți cam de optsprezece ani. Simțea, cu o certitudine care nu se explică, că aceștia sunt copiii ei. Din grup s-a desprins un băiat, care i-a spus: „Suntem copiii tăi, mamă. Nu te speria. Am venit să-ți spunem că te-am iertat”.
„Bun ești, Doamne, bun!”, încheie fiul mărturia.
Ce numește Biserica acest păcat
Biserica Ortodoxă nu are două limbaje: unul dur pentru amvon și altul îndulcit pentru viață. Avortul este numit „lepădare de prunci” și este socotit pruncucidere, adică luarea unei vieți omenești care începe din clipa zămislirii. Este un păcat greu, iar canoanele Bisericii l-au tratat cu toată seriozitatea.
Dar — și aici se despart drumurile creștinismului de orice altă morală — Biserica nu spune niciodată că acest păcat ar fi fără iertare. Nu există păcat pe care sângele lui Hristos să nu-l poată spăla, dacă omul vine cu pocăință adevărată. Singurul păcat de neiertat este cel nemărturisit, cel de care omul refuză să se despartă.
Rana care rămâne
Mărturia de mai sus arată limpede ce se întâmplă cu un suflet care poartă nespovedit un asemenea păcat: coșmaruri repetate ani de zile, trezirea în frică, bătăi de inimă, zbucium neîncetat. Trupul plătește ceea ce sufletul refuză să spună. La acestea se adaugă, adesea, urmările trupești, răcirea legăturilor din familie, singurătatea și un gol interior pe care nimic din lume nu-l poate umple.
Vinovăția neexprimată nu dispare cu timpul. Ea doar se așază mai adânc.
Calea vindecării
Drumul este cunoscut și el nu s-a schimbat de două mii de ani. Începe cu Sfânta Taină a Spovedaniei — mărturisirea deplină, fără înfrumusețări, în fața duhovnicului. Urmează canonul primit cu ascultare, nu ca pedeapsă, ci ca doctorie. Urmează rugăciunea stăruitoare pentru pruncii nenăscuți, milostenia făcută cu inima, ajutorul dat femeilor aflate în cumpănă. Și, mai presus de toate, participarea la Sfânta Liturghie și, când duhovnicul binecuvântează, apropierea de Sfânta Împărtășanie.
Nu întâmplător, în relatarea de față, ușurarea a venit tocmai prin Sfânta Liturghie, iar pacea deplină — prin Spovedanie și Împărtășanie.
Un cuvânt către femeile care trec acum prin aceasta
Dacă ești astăzi în fața acestei hotărâri, oprește-te. Copilul acela este viu, este al tău și este chemat de Dumnezeu la viață. Nicio greutate nu este mai grea decât povara pe care o vei purta apoi. Cere ajutor — la preot, la Biserică, la oameni de bine. Există.
Iar dacă ai făcut deja acest păcat și îl porți în tăcere de ani de zile, află că nu ești pierdută. Femeia din această mărturie a purtat povara decenii, s-a botezat la vârsta pensionării și a găsit iertarea. Nu este niciodată prea târziu. Mergi la un duhovnic. Spune tot. Și lasă-L pe Dumnezeu să facă restul.
Bun este Domnul și mila Lui este mai mare decât păcatul nostru.
Surse
Mărturie publicată de stiripentruviata.ro. Pentru învățătura Bisericii Ortodoxe privind lepădarea de prunci, pocăința și Sfintele Taine: Basilica.ro și Ziarul Lumina (ziarullumina.ro).