Dificultatea și descurajarea – drumul spre păcat
O mamă din București, acum în vârstă de 34 de ani, mărturisește o boală sufletească pe care o poartă cu ea de douăzeci și trei de ani: la 21 ani, după ce a născut o fetiță pe care o descrie ca „un îngeraș”, s-a trezit din nou însărcinată după doar șapte luni. Situația materială era deznădăjduită: locuia la socrii, lucra pe unde apuca, fără contract de muncă, visul unei facultăți rămânea neîndeplinit, iar banii nici nu ajungeau de la o lună la alta.
În deznădejde, s-a sfătuit cu soacra. Ambele au hotărât avortul. Sora ei a încercat să o salveze, sunând-o de mai multe ori pe zi, implorând-o: „Nu-ți omori copilul!” Dar în mintea întunecată de frică și disperare, mama a găsit „scuze”, „motive” pe care și le repeta fără a gândi la ceea ce va urma. La 8 ianuarie 2003, a intrat într-un salon plin cu femei în aceeași situație: mame care și-au decis să ucidă copiii lor, precum că ar fi „niște animale”, fără nici o ezitare, parcă totul ar fi normal.
Momentul păcatului și regretul imediat
Mama noastră a plecat din spital „dărâmată și plină de regret”. Gândul care o încarcina era: „Nu am avut altă soluție.” Dar știa în inimă că aceasta este o minciună. Adevărul era că avea alte opțiuni – doar că nu și le-a pus în gând în vreo clipă de luciditate. Păcatul deja comis se-nfipse în suflet ca o săgeată otrăvită.
Fiica ei nu înțelegea de ce nu are nici măcar un frate sau o soră de vârstă apropiată. Iar mama nu putea răspunde – doar punea capul în pământ, abia stăpânind lacrimile. Cu fiecare an care trecea, durerea și remușcarea cresc în sufletul acestei femei. Ea a trăit pe carne aceea ce îndrumările Bisericii ne-o avertizează: lepădarea de prunci nu doar ucide viața trupului, ci mortifică și sufletul mamei.
Legea Bisericii: păcatul grav și iertarea
Avortul – uciderea deliberată a vieții unei ființe omenești concepute – este în teologia ortodoxă una dintre formele grave de „lepădare de prunci”, o formă de omucidere. Sfântul Vasile cel Mare, în scrierile sale canonice, a tratat această problemă ca fiind păcat extrem de serios, cu consecințe sufletești devastatoare.
Cu toate acestea, cuvântul divin nu-și pierde niciodată puterea de a ierta. Sfânta Tajna a Spovedaniei, darul extraordinar pe care Hristos l-a dat Bisericii sale, poate vindeca chiar și această rană adâncă. Păcatul, oricât de negru ar fi, nu este mai mare decât mila Creatorului.
Mama noastră nu și-a uitat păcatul, dar treptat, greutățile vieții, neîmplinirile ei, solitudinea din familie, neascultarea fiicei – toate acestea au fost pentru ea niște clopote care au sonat-o din nou și din nou, apelând-o să caute răspunsuri în Dumnezeu. Și a găsit: nu-n lume, ci-n Biserică. „Greutățile vieții m-au făcut să mă apropii de biserică, de Dumnezeu, să înțeleg că tot ceea ce ni se întâmplă își are răspunsul în propria noastră viață.”
Consecințele în trup și suflet
Mama aceasta vede acum, cu claritate dureroasă, cum păcatul ei a lăsat urme în întreaga ei existență. Nu doar sufletul ei, ci și viața familiei s-a „destrămat”. Fiica care a fost dată în vânzare pentru comoditate nu o ascultă. Ea nu se-nțelege nici cu ea, nici cu lumea. Această izolare, această singurătate pe care acum o trăiește, această neoriență – toate acestea sunt roada păcatului.
Și cu o luciditate apăsătoare, se-ntreabă: „Dacă astăzi sunt singură, cu un copil care nu mă ascultă… este datorită faptului că atunci când Domnul mi-a dăruit al doilea copil eu l-am aruncat la coș.”
Calea vindecării: pocăința și pruncuciderea nu se repară
Mama însă nu rămâne în disperare. Ea „se luptă să ies la lumină, rugându-se să capăt iertare”. Aceasta este chemarea către Sfânta Taină a Spovedaniei – mărturisirea păcatului în fața unui duhovnic ales, în ascultare și cu voință fermă de nevăitare. După spovedanie, partea complementară este canonul și continuitatea rugăciunii, inclusiv pentru pruncii nenăscuți, pentru sufletele celor ucise prin avort.
Ea mărturisește o adevăr sfâșietor și terapeutic: „Un avort făcut nu-l poți ‘repara’.” Avortul nu este o soluție de problemă – este o capăn pe care diavolul o-ntinde. Dar poate fi iertat. Vindecarea nu-i spontană, ci gradată, prin rugăciune, prin participarea regulată la Sfânta Liturghie, la Sfânta Împărtășanie, prin umilinţă și muncă bună.
Darul speranței și îndemn către femeile în criză
Mărturisitoarea apelează la femeile care se-nfruntă în criză de sarcină: „Nu acceptați avortul!” Ea le amintește că există alte opțiuni – îngrijire materială din partea familiei, susținere din partea comunității, familii care doresc cu-nsânzenie să adopte copiii. Sfatul ei cel mai drept: „Căutați și aflați sfat de la duhovnic atunci când nu vă doriți un copil, dar el vine.”
Pentru cele care au deja păcatul avortului pe conștiință, mesajul este și mai demn de nădejde: calea iertării este posibilă. Duhovnicul are cheia. Spovedania nu este condamnare – este vindecâre. Și după spovedanie, după canonul pus de duhovnic, după zilele și nopțile de rugăciune, mama se-ntinde în fața fiecareia și zice: „Vi rog, nu fiți indiferente la femeile în criză de sarcină. Și voi, dacă ați ajuns acolo, veniți la spovedanie. Nu-i prea târziu.”
Surse
Mărturie publicată de Asociația Studenți pentru Viață (studentipentruviata.ro) în proiectul „101 Mărturii” privind criza de sarcină, dedicat Marșului pentru Viață (martie 2016).
Învățătura Bisericii privind avortul și pocăința: Basilica.ro; Ziarul Lumina; scrieri patristice asupra canonului și spovedaniei.